
In limba coreeana, shi, inseamna poezie. Acesta este si titlul unui film aparut in 2010. Filmul are in centru un personaj matur, o femeie de peste 60 de ani, care este captiva intr-un labirint format dintr-o relatie dificila cu nepotul ei, o lupta cu boala Alzheimer, un menaj la un pensionar bogat si mofturos si… un curs de poezie, care ii deschide ochii.
Sa le luam pe rand. Nepotul, un copil de vreo doispe- treispe ani, face parte dintr-o gasca de scoala, care a participat la violarea unei fete, care ulterior s-a sinucis, aruncandu-se in rau de pe un pod.
Menajul se dovedeste a fi o chestiune dificila pentru ca mosul ‘defect’ in mare parte si fizic si mental ia viagra pentru a se mai simti o data barbat. Si a doua oara Mija, personajul principal, cedeaza…totusi, femeia, are un scop, pe care va las sa il descoperiti.
Si ajungem la poezie, motivul pentru care am ales sa vad filmul. Cum poate ajunge o doamna la varsta a treia sa fie atrasa de poezie, cuvant, natura, cenacluri, rostire, cuvinte frumoase, badminton? La asta va raspunde filmul.
O drama a lipsei de comunicare dintre generatii, care pare a fi o problema la nivel global, o incercare a salvare a tinerei generatii din fata unui viitor sumbru, cauzat de niste greseli mai mult sau mai putin voite, dar si o lupta cu boala, printr-un medicament surprinzator, Shi…


Pingback: nu mai sunaţi la 112 | absolut obişnuit