…ca un bebeluş care depinde în exclusivitate de mama lui


Autor: Ryu Murakami
Titlu: Ecstasy
Editura: Polirom
anul apariţiei: 2007 (ediţia originală 1993)
nr. de pag.: 325
preţ: 27 RON (site-ul editurii, 10-12 RON anticariate)
traducător: Mihaela Butnariu

E greu să începi o recenzie la această carte. Aş putea folosi semipreparate de genul: sexualitate deviantă, sado-masochism, droguri, exces de droguri, violenţă, sclavi, stăpâni, ménage à trois. Voi începe cu un citat pe care îl putem interpreta în mai multe chei, luat ca entitate separată şi nu ca o parte componentă a romanului.
O explozie de lumini şi culori, în care se regăseau şi petele într-un spectru de la galben la roşu, şi pudra de sidef, aurie şi argintie. Ce frumos!  mi-am zis o clipă. Nu mă durea nicăieri , ci doar simţeam ceva sâcâitor în mucoasa nazală, ca un nucleu al durerii. De acolo a ajuns la tâmple şi apoi s-a răspândit ca un fulger în tot corpul, cu o asemenea forţă încât de-abia mai puteam respira. Simţeam cum îmi străbate pielea nelăsând nici o părticică  neacoperită.

Poate e un trip, poate că Murakami are o imaginaţie formidabilă creând astfel de imagini, dar mai bine rămânem la nivelul posibilităţii.

Cea mai mare parte a romanul se petrece în timpul relatării poveştii tinerei stăpâne Keiko Kataoka, o japoneză seducătoare, care preia uneori şi rolul naratorului. Murakami face trecerea de la nararea masculină la cea feminină extrem de fin, ca un chirurg plastician. Aceasta este foarte bine descrisă de iubitul ei din liceu care afirmă despre această gheişă a sado-masochismului sexual următoarele:

Ai stofă de târfă, Keiko, aşa îi spusese iubitul ei. Şi continuase: Nu o prostituată ieftină, care se vinde pentru câţiva bani, ci o târfă capabilă să declanşeze războaie, care poate să-şi urmărească în acelaşi timp şi plăcerea şi interesul financiar.

Celelalte două personaje ale acestui triunghi isoscel sunt Reiko, o actriţă plecată la Parisşi Yazaki, un regizor de musical-uri, cel mai greu de intuit personaj al romanului. Acesta e când vagabond, când client al unor restaurante exclusiviste, când dealer şi consumator. Cele două femei sunt pe rand a treia latură a acestui triughi, cea inegală cu celelalte două, în care Yazaki îşi păstrează poziţia. Ei acţionează precum o reţea, folosindu-se de droguri în special doze considerabile de ecstasy pentru a atrage în jocul lor o latură, care, doar aparent se integrează acestei forme geometrice.

Cea mai bună metodă să transformi pe cineva într-un masochist este să-i provoci un acces de nebunie care să-i blocheze toate senzaţiile. Cu alte cuvinte, masochistul este o fiinţă care îşi doreşte să fie dominată complet, ca un bebeluş care depinde în exclusivitate de mama lui.

Evoluţia personajului narator, care reprezintă mingea de ping-pong pentru cei trei este una descendentă, de la consumul pentru a da un gust mai bun berii Corona, până la activităţi umilitoare desfăşurate pentru cei trei. Fiind un joc asiatic, acesta este foarte rapid, abilitatea şi îndemânarea de a manevra psihicul uman fiind atuurile lui Keiko Kataoka, personajul meu preferat din romanul lui Ryu Murakami.

Era primul drog pentru mine, căci nici măcar nu fumasem marijuana vreodată. Când am prizat cu ambele nări cele două dare de cocaină, am avut impresia că că mi-a picurat cineva scântei de gheaţă în sinusuri şi în laringe. Nişte scântei scurte şi rapide, ca acelea care provoacă aprinderea la un motor, o senzaţie de arsură la rece, precum cea provocată de gheaţa carbonică. Simţeam cum acel frison îngheţat îmi paralizează mucoasa nazală şi laringel, topindu-le parcă, pentru ca mai apoi să raspândească în tot corpul.

Auzind cuvântul apogeu, gândul m-a dus la orgasm. De fapt, nu doar cuvântul apogeu, ci şi celelalte cuvinte căpătau, în gura ei, o conotaţie erotică. Şi mai ciudat mi se părea că undeva în mintea mea se trezise la viaţă acest termen, erotic pe care nu-l foloseam niciodată. Oare era posibil ca un cuvânt uitat, care-şi pierduse interesul pentru mine să revină la viaţă datorită unei persoane sau unei întâmplări? La fel se petrecuse şi cu cuvântul disperare. În urmă cu câteva zile, când ascultam vocea femeii, înregistrată pe  robotul telefonic îmi reveise brusc în minte acest cuvânt, ca şi cum aş fi scos la iveală dintr-un dulap o jucărie plină de praf.

Am simţit dintr-o dată dorinţa impetuoasă de a mă prosterna la picioarele acestei femei. Era o dorinţă pe care o resimţeam atât de viu. Oricât aş fi vrut să-mi neg realitatea, şi asta mă deprima atât de tare, încât îmi venea să plâng ca un copil încuiat afară, în frig şi în întuneric. Dorinţa asta mă trăgea în jos. Simţeam că mă va arunca undeva departe de mine, de unde num ă vor putea salva nici mama, nici tata, nici colegii, nici măcar Keiko Kataoka, nimeni.

Nu lipsesc nici o serie de referinţe la viaţa politică de la acel moment şi la ideea de patriotism şi emigrare.

Ascultă, Miyashita, nu ţi se pare că nu e totuna să fugi dintr-o ţară din Europa de Est ca să pleci în exil la New York şi să vorbeşti de exil când trăieşti în Japonia? A te exila înseamnă  a renunţa la ţara ta şi a simţi un fel de datorie faţă de ea, un anume dor de casă. Eu cred că tocmai faptul că nu am această slăbiciune îmi dă puterea de a-mi vedea de viaţa mea aici, în Tokio.

Aparenţa de ruletă rusească în alegerea sclavilor sexuali şi a drogurilor folosite este o temă des întâlnită în roman, foarte bine schiţată de următoarea replică:

Nu contează cui te confesezi. E suficient să te aprobe cineva. În rest poate fi o marionetă, o statuie sau o miniatură a lui Buddha. N-are nici o importanţă cine e.

Cu toate că romanul este extrem de explicit şi în ceea ce priveşte consumul de droguri, dar şi din punct de vedere al devianţei sexuale de tip sado-masochist, scriitorul japonez îl descrie cu o asemenea forţă lirică încât oroarea se transformă în frumuseţe (Lire).

Această frumuseţe pare cel mai clar exprimată în comparaţia dintre trip-uri şi contactul picioarelor cu apa mării pentru prima dată, sau, completez eu după o lungă perioadă de absenţă a acestui sentiment/contact.

şi, din dorinţa de a nu părăsi acel paradis minunat, înghiţeam câte o pastilă şi încă  pastilă. E la fel ca senzaţia aceea minunată pe care o ai când pentru prima dată , intri cu picioarele în apa mării şi te laşi mângâiată de de atingerea valurilor. Nu-ţi vine să renunţi la ea.

Cu toate aceste argumente, nararea este una în care imperativul lipseşte cu desăvârşire, ea realizându-se în aşa fel încât echilibrul dintre narativ, psihologic şi monolog interior sau exterior să se păstreze. Poate fi luat şi ca un mic glosar al efectelor drogurilor.

Lectură plăcută!

Advertisements

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s