ceva anti-comunist


Autor: Ha Jin
Titlu: Gunoaiele războiului
Editura: Polirom
Anul: 2007 (2004, ediţia originală)
nr. de pag.: 512
preţ: 9.99 RON
traducător: Ileana Dinu

Mă încântă foarte mult literatura japoneză a secolului al XX-lea. Kazuo Ishiguro, Ryu Murakami, Kobo Abe şi Haruki Murakami sunt doar câteva exemple în acest sens. În partea continentală a Asiei se scrie, şi încă foarte puternic. Vorbind cu un cunoscător al literaturii chineze de secol XX şi XXI, am aflat că tema predilectă abordată de romancierii chinezi este războiul.
Gunoaiele războiului trebuie citită într-o cheie anti-comunistă. Deşi războiul se poartă între americani şi sud-coreeni pe de o parte şi chinezi şi nord-coreeni pe de altă parte, critica este îndreptată împotriva politicii militare a regimului chinez. Ironia, în acest sens, apare încă din primele pagini ale romanului:

Un absolvent de colegiu cu tenul măsliniu chiar a reclamat în faţa unui auditoriu de opt sute de persoane că sănătatea i s-a deteriorat din cauza industriei cinematografice americane, pentru că a urmărit prea multe filme pornografice, din care a învăţat să se masturbeze. Acum nu se mai putea controla, ni s-a confesat public.

Personajul principal, Yuan, care apare sub diverse nume de cod, pare un super-erou al lagărului comunist asiatic. Practic, el întrupează calităţile unui om care reuşeşte să facă distincţia între ce înseamnă comunism şi pericolul la care este expusă familia în cazul în care alege exilul, fie în Taiwan, fie într-o altă ţară (India, Argentina, Brazilia). Yuan cunoaşte engleză, iese mereu din situaţii limită precum trierile, dar şi reuşeşte să fie apreciat atât de capitalişti, cât şi de comuniştii chinezi.
Ceea ce şochează pe un cititor care nu a citit nimic de Soljenitîn este atitudinea regimului vizavi de prizonieri, consideraţi drept trădători. Îngustimea este una extrem de vizibilă.

Sau dacă am fi avut câteva flacoane de penicilină praf sau de pilule de atrebină, pe care le puteam schimba pe mâncare. Femeile coreene erau foarte atrase de medicamente şi cosmetice, chiar şi de săpun sau pastă de dinţi. Ne uitam mereu la ceaun, dar n-am îndrăznit să ne atingem de orezul lor.

Discrepanţa apare la atitudinea cadrului militar aflat pe front, acela care cunoaşte realitatea din teren, şi nu rămâne tributar ideii că legea nu poate fi flexibilă şi că individualizarea cazurilor ar duce la evitarea unor alte gunoaie, post-război. Acest ultim aspect este vizibil pentru autorităţile chineze din anii ’50, perioada desfăşurării războiului din Coreea.

Regulamentul spunea că nu aveam voie să luăm nimic de la civili, dar eram lihniţi de foame, unii dintre noi erau chiar pe moarte. Comisarul Pei şi-a scos carnetul de însemnări şi a întocmit un fel de chitanţă, scriind că am luat acest sac cu împrumut şi că îl vom recompensa pe proprietar când armata noastră va elibera Coreea de Sud.A pus biletul în groapa rămasă goală şi a aşezat o piatră peste el. Cuvintele erau scrise citeţ; bănuiam că proprietarul nu va înţelege niciodată sensul lor şi va înjura ca nebunul.

Gunoaiele războiului sunt foarte multe şi avem exemple concrete în acest sens. Aici ne amintim iarăşi de autorul Arhipelagului Gulag, însă tonul şi descrierea sunt unele mai puţin brutale sau sângeroase.

Noaptea ne înşiram pe jos ca peştii congelaţi – perechea care împărţea aceeaşi rogojină dormea cu capetele orietate invers, ca să nu-şi respire în faţă. Chiar şi aşa, trebuia să-ţi aşezi piciorul pe burta sau pe umărul tovarăşului de rogojină; altfel, era imposibil ca două persoane să stea întinse pe ea.

Americanii ne dădeau un pachet pe săptămână, uneori două, ceea ce era de acum generozitate. Prin comparaţie, în medie, un om înrolat în Armata Populară de Voluntari abia primea un pachet pe lună.

În arta provocării durerii, chinezii şi coreeni erau mai perfecţionişti decât americanii. Dacă te bătea un soldat american, te lovea cu pumnii şi picioarele până îţi rupea coastele şi te desfigura, dar rareori te tortura într-un mod elaborat. Asta nu înseamnă că nu dovedeau şi ei cruzime. I-au ars pe nişte camarazi cu ţigara şi chiar l-au legat pe un om cu cablul electric, apoi au dat drumul la generator. Dar prizonierii chinezi, în special unii dintre pronaţionalişti, erau maeştri în pedepse corporale şi chiar simţeau o plăcere deosebită când le produceau altora durere. Te loveau peste glezne cu un băţ special cu nod zimţat la capăt; introduceau duza unui hidrant în anusul omului apoi dădeau drumul la apă (un om a fost ucis astfel); te legau de mâini şi-ţi frecau ochii cu praf de ardei iute; te forţau să să îngenunchezi pe cutii de conserve deschise, tăioase;

Fiind vorba de Războiul din Coreea, gândul mă duce cu siguranţă la serialul de mare succes M.A.S.H. 4077th. În cartea chinezului, bun vorbitor de limbă engleză – romanul a fost scris în engleză – regăsim acel aspect la care apelau o parte a soldaţilor americani: auto-mutilarea pentru a scăpa de front.

Un articol insinua că numărul dezertărilor în rândul trupelor americane crescuse considerabil în ultimele luni şi că unii soldaţi din primele linii se răneau internţionat ca să plece.

Naratorul continuă ironia la adresa armatei chineze atunci când aduce vorba de distincţiile acordate tutror soldaţilor unui batalion, care arboraseră un steag în lagărul controlat de americani de ziua naţională a Chinei. Situaţia se echilibrează atunci când americanii sunt criticaţi pentru nerespectarea confidenţialităţii corespondenţei.

Aceste premii puteau fi un fel de farse; mă îndoiam că Pei ar fi ţinut o evidenţă a sutelor de menţiuni pe care ni le acordase. Cine mai auzise ca fiecare mebru al unui batalion să primească o menţiune de ordinul doi? Acest caz de inflaţie de menţiuni mi s-a părut fraudulos, dar tovarăşii nu-şi puneau întrebări. Aveau tendinţa să ia aceste menţiuni care ar putea să reconfirme loialitatea lor faţă de ţară şi revoluţie, ca pe ceva ce le-ar putea reduce ruşinea de a se fi lăsaţi luaţi prizonieri.

Nici în tabăra dominată de comunişti oamenii nu scriau acasă , temându-se că americanii le deschideau corespondenţa şi aflau adevărata lor identitate. Aici, câteodată, un tovarăş, strecura o scrisoare în cutia poştală, dar adesea cu un nume conspirativ la expeditor cum ar fi „Al doilea bou”, „Micul stâlp” sau “Băiatul de la munte”, pentru a reduce riscul de a fi identificat. Desigur, niciunul nu primise veşti de acasă; nici nu ştiam dacă dacă le ajunsese vreodată corespondenţa la familii. Prin contactele pe care le aveam cu americanii aflam că aceştia primeau scrisori şi pachete în mod regulat. Cum îi mai invidiam!

Carte de istorie, roman cu bibliografie de două pagini, mărturie colectivă a unei istorii destul de recente, un joc al compromisului şi al riscului. Pe lângă toate acestea, Gunoaiele Războiului ar putea fi recomandat şi în şcolile noastre pentru o astfel de perspectivă asupra comunismului. E mai mult un război al psihologiei comuniste şi a consecinţelor acesteia asupra omului de rând, decât un pretext al războiului.

Advertisements

2 Comments

Filed under recenzii de carte

2 responses to “ceva anti-comunist

  1. Trebuie sa o citesc! Sper ca se mai gaseste!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s