Category Archives: recenzii de carte

And the winner is…Pervertirea


Titlu: Pervertirea

Editura: Herg Benet

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 377

Preț estimativ: 35 RON

Autor: Cristina Nemerovschi

Cu toate că am vrut să mă detașez de prima carte a Cristinei Nemerovschi, Sânge Satanic, nu prea am reușit asta. Prima observație a fost aceea că personajele din Pervertirea sunt mult mai credibile și nu au primit toate însușirile negative posibile, cum se petrecuse în cazul primei cărți. Dacă atunci citisem mai mult din entuziasm în sensul că uite domne se poate scrie și la noi despre rockeri și viața lor, acum abordarea mea s-a îndreptat mai mult spre explorarea psihologică a personajelor.

În Pervertirea nararea se face de către trei pesonaje, fapt ce conferă o abordare aproape holistică asupra peisajului bucureștean contemporan. Întâlnim atât evenimentele curente de tipul știrilor de la ora 5, cât și fenomenele petrecute în ianuarie în Piața Universității, numite aici revoluție de anumite personaje episodice. Avem un scriitor, Ulf, un pictor, Corbu și un al treilea personaj feminin, Tara, care practică prostituția și care încearcă să ne introducă în acea viață de noapte subterană contemporană. Al patrulea personaj este cel care constituie apartenența cărții la genul thriller/noir. Este vorba de Amalia, care la un moment dat dispare, devenind una dintre direcțiile în care merge cartea.

Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci cu nucă. Un copil a căzut în casa liftului, într-un bloc din centru, dar, din nenorocire l-au salvat. Un bețiv de 50 de ani a violat un aurolac de 8 (p.9).

Pe lângă aceste personaje și pe lângă actorii episodici sau secundari, există și două personaje mai deosebite, care ne rup ușor de atmosfera bucureșteană sufocantă. Ne referim aici la Moș Bărbuță din tripurile lui Ulf și la Cala, această Zonă a lui Tarkovski în varianta de Otopeni.

Când vine vorba de Moș Bărbuță, cred că autoarea își redescoperă latura lirică ieșind puțin din mizerabilismul autoimpus. Pot spune, ca iubitor al cărților Cristinei, că mi-ar plăcea să citesc mai multe pasaje de felul acesta, chiar dacă ar putea fi acuzată de naivitate și sentimentalism pe alocuri.

De patru ori m-a luat cu el și mi-a arătat unde trăiește. Avea cea mai bestială locuință. Așa cum îmi imaginasem încă din clipa în care l-am văzut, trăia lângă apă . Lângă mare, probabil, deși n-am fost niciodată sigur că era vorba de mare, ocean sau pur și simplu un râu. Avea o hală construită deasupra unei ape. Podeaua avea crăpături și sub ea vedeai apa.  De fiecare dată când l-am vizitat pe Bărbuță era noapte, iar apa care îi căptușea protector podeaua era neagră (p.55).

Când vine vorba de Cală, ca varianta feminină a calului, numită adesea de personaje și Iapă, lucrurile curg în sensul cultului cinematografic pentru Andrei Tarkovski. Aici nu e cazul să dezvoltăm mai mult, cert este faptul că acest loc se pliază foarte bine pe modul în care sunt construite personajele și pe poveștile pe care le spun.

Cala era un un teren oarecum viran,la ieșirea din București spre otopeni. Un spațiu pe care cândva fusese construit un parc de distracții, măricel, cu o roatră imensă așa cum fusese pe vremuri  în locul unde astăzi este Primăria Sectorului 2. Ce ne-a atras la acest parc a fost linia de cale ferată care îl tăia pe jumătate.. Trecea chiar prin mijlocul roatei uriașe și, dat fiind feelingul de obiect impunător pe care ți-l lasă jucăria, puteai crede că șina este de fapt pentru un trenuleț de copii. Era însă un tren real, și într-una din nopțile pe care le-am petrecut acolo am văzut un marfar, staționând nu foarte departe de locul nostru de întâlnire. Nu-mi puteam închipui cum va trece de roată, dar nici nu știu dacă avea de gând s-o facă (p. 73).

Există și momente în care între Cala și Moș Bărbuță se creează o legătură de fond.

Casa Calei. Am iubit locul ăsta câteva luni după ce l-am descoperit. Îmi amintea mult de hala lui Bărbuță. (…) Avea însă pereții dărâmați, scrijeliți, pătați, arși, întocmai ca adăpostul lui Bărbuță ( p. 211).

Ceea ce face ca Pervertirea să fie o variantă îmbunătățită a Sângelui satanic este continua abordare misogină a vocii naratorului. Avem de a face cu doi misogini, atât Ulf, cât și Corbu. Exemplele sunt nenumărate și voi lăsa textul să vorbească de la sine.

Cât de ridicolă este ambiția asta feminină de a fi muza cuiva, nu contează a cui… Chiar și a unui artist ratat. Speră ca în felul ăsta să rămână nemuritoare, frumoase, dorite, măcar undeva, într-un tablou sau o carte, să învingă timpul (p.17).

Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o pizdă, două țâțe și un cur, că e ceva dincolo de ele, atunci ești pe cale să te duci dracului  (p. 19).

Totuși, există și derapaje pseudo-filosofice, care nu se încadrează în continuitatea textului și în dinamismul acestuia. Pot fi pauze de respirație, însă un text atât de energic nu ar trebui să respire atât de greu.

Toate femeile sunt curve. Nu există excepții. Niciuneia nu-i lipsește instinctul de curvă. Femeia trăiește pentru a cerși complimente, a fi admirată, flatată. N-am cunoscut până acum o femeie care să nu se înmoaie în fața unui tip care îi face complimente.

O floare e un compliment și un bilet pentru sex. O bijuterie e un compliment și un bilet penru sex. O poezie dedicată ei e un compliment. Cine nu și-ar trage-o cu un poet (p.124)?

Privind global tabloul pervertit, înțelegem că o lume a ideilor devine automat o lume alterată, deformată, în care sexualitatea și excesele sunt cheile de boltă. Aceasta ar fi, pe scurt, abordarea Cristinei Nemerovschi în ceea ce privește atât personajul M. din Sânge satanic, dar și cele două personaje masculine din Pervertirea, Corbu și Ulf.

La sexualitate excesivă se poate ajunge și printr-o variantă mai simplă: o viață și o familie dezorganizată Și cred că aici se manifestă cel mai pregnant misoginismul. Cristina nu are personaje feminine care să poată gândi singure sau care să își poată pune întrebări. Ele sunt cel mult tolerate de mizantropii Ulf sau Corbu.

Coboram în pânză, treceam dincolo, cu mult dincolo și mult mai adânc de dârele lăsate de pensulele prietenului meu, și atunci puteam să privesc nealterat, să mă ating, să mă contemplu dincolo de orice măști și orice pervertire.. Era lumea ce fusese a mea  (p.20).

S-a vorbit mult despre latura cinematografică a acestui roman. Îndrăznesc să o compar pe Amalia, adolescenta dispărută, cu Laura Palmer din celebrul serial americanTwin Peaks. Diferența față de filmul lui David Lynch apare în faptul că, în acest caz nu se implică doar unul (Dale Cooper), ci doi așa-ziși detectivi, dintre care unul este criminalul. (Ulf și Corbu).

Veverița și Tara.

Rar puteai să vezi două ființe atât de diferite. Erau pur și simplu unul opusul celeialte. Mă enerva chiar stăteau lipite una de alta și asta îi dădea parcă un aer fals tabloului. Bătea spre senzaționalist. Părea că le-ai pus ostentativ acolo. Peisajul își pierdea un pic autenticitatea.

Veverița îmi ieșise bine. Aproape că reușisem să-i prind mini-dilemele existențiale pe care le au toate de teapa ei la 17 ani jumate.

Tara în schimb…Asta era provocarea pentru orice grafician. Izbuteai Curva izbuteai pe urmă orice oricum oriunde. (…)

N-a fost deloc simplu să mă include și pe mine în desen. Autoportrete aveam la greu. Dar de data asta fusese diferit pentru că eu avusesem o stare cu totul și cu totul aparte în noapta aia hm. Eram mulțumit. (…)

Pe lângă ele și pe lângă mine în desen apărea Ulf. Un fel de Dorian Gray (p 48-49)

Liviu Antonesei cnchidea pe coperta IV a cărții că s-ar putea ca Pervertirea să bată Sânge Satanic. Dar la limită. Eu aș fi mai tranșant, Pervertirea câștigă meciul cu Sânge satanic la fel cum a câștigat Carl Froch meciul cu Lucian Bute la Nottingham.

 

2 Comments

Filed under recenzii de carte

un ombladon (mult) mai sentimental



Titlu: Autoportret gol pușcă (poeme despre ciute nebune)

EdituraHerg Benet

Anul apariției: 2012

Număr de pagini: 155

Preț estimativ: 20 lei

Cosmin Dodoc joacă un rol la care mulți tânjesc, dar pe care nimeni nu și-l asumă, acela de ombladon al poeziei autohtone. Aceasta nu e decât o primă abordare, căci volumul necesită o privire mult mai atentă.

Ca fin observator al socialului, Dodoc ne oferă imagini deja consacrate, dar reinterpretate. Balcanismul nu ocolește nici poemele din acest volum.

într-o lume în care la priveghi se joacă rummy

iar la nuntă se gătesc colive și sarmale cu mămăliguță

(cheri – fără hyppi, jim morrison și shot-uri, p. 12)

 

Dodoc oscilează între momentele de hip-hop poetic precum: moartea va fi un poem exact ca acesta/ înțeles de unii și blamat de alții/ eu nu voi mai fi cosmin dodoc voi nu veți mai fi voi (cheri – fără hyppi, jim morrison și shot-uri, p.14) și un lirism de o frumusețe aproape brutală: recunoaște că ai scuipa extazul ca pe o coajă de sămânță dacă m-aș retrage într-o pivniță unde să reduc amintirile la tine (du-te dracului femeie, p.17)

Ceea ce-l separă pe Cosmin Dodoc de Ombladon este un cult accentuat al femeii, femeie care, spune autorul, se iubește din genunchi/ca o rugăciune. (femeia se iubește din genunchi, ca o rugăciune, p.22)

Măștile lui Cosmin Dodoc nu se opresc aici. Avem un Cosmin nostalgic și naiv care murdărește pantalonii cu petale de pink floyd (poezie de dragoste fără început și sfârșit, p.30), un Cosmin venit parcă din generația beat americană, care nu scuipă, nu înjură, nu perfectează contracte de închiriere pentru trupuri umane (omul-ghicitoare, p.127), un Cosmin conectat la divinitate prin ultimele gadget-uri și care negocia un telefon cu taxă inversă cu Dumnezeu. (instrucție virtuală cu voi, p.104).

Cel mai frumos contrast al acestei cărți se creează între atitudinea de tip thrash-metal (Slayer, Megadeth, Kreator etc.) și cultul pentru Gellu Naum. Avem de a face cu o agresivitate aparent gratuită căreia i se opune imaginea Zenobiei văzută de Cosmin Dodoc.

 

eu sunt marele mort între morți

eu sunt marele mort între morți

 mă căiesc sub fuste de femeie

mă căiesc sub fuste de femeie

 dumnezeul dumnezeilor sunt eu

dumnezeul dumnezeilor sunt eu

 you son of a bitch

you son of a bitch

(spovedanie, p.49)  

 

pe zidul pe care te-ai aruncat

a rămas doar colțul închipuitei tale făpturi

ce înțeapă până la sânge

cărămizile moarte din care te construiesc în fiecare seară

(zenobia (2), p. 41)

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună


Autor: Radu Vancu
Titlu: Frânghia înflorită
Editura: Max Blecher
Anul apariției: 2012
Redactor: Claudiu Komartin

Distingem de la bun început două planuri poetice, destul de clar demarcate de autor. Avem, pe de o parte lumea onirică populată cu morții cei dragi (laitmotivul volumului) și, pe de altă parte lumea familiei, în care întâlnim personajele dragi lui Radu, Camelia și Sebastian (soția și fiul).

Frumusețea volumului se naște din balansul continuu între vizita lui Dumnezeu printre sicrie (p.26) și mireasma puternică de trandafiri (p.20) pe care o degajă Sebastian.

Faptul că Radu Vancu alege să scrie despre pierderea tatălui cu atât de multă imaginație poate să fie sau nu de condamnat. Fiind în rolul unui diavol înflorit, după cum am învățat citind această carte, voi spune, folosind cuvintele autorului, că dacă ți s-ar întâmpla și ție, cititorule, n-ai fi cu nimic mai bun ca mine (p.19). În plus, citind acest volum vom accepta convenția potrivit căreia aici e mai degrabă o carte de vise decât o carte de poezie. (p.31)

Nu se poate neglija nici abordarea poeziei ca artă de familie. (p.47). Prin artă de familie nu înțelegem numai popularea poemelor cu membrii familiei poetului, ci și posibilitatea ca un cititor neavizat de poezie în general, și de poezie românească contemporană în particular să se apropie de literatura lui Radu Vancu. Practic, Frânghia Înflorită devine un soi de reality-show în care momentele de liniște în familie sunt însoțite de frământări și angoase născute din vis (sau invers). Cel mai bun exemplu în acest sens este următoarea bucată poetică: moartea aștepta în ea precum mierea în flori, proaspete și fremătătoare ca petalele roșii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte și miere (p.60)

Pe lângă obsesia morții tatălui, care acoperă tot volumul, mai apar și anumite pseudo-obsesii, fie pentru anumite persoane (poetul Mircea Ivănescu), fie pentru noțiuni abstracte cum e poezia, văzută ca un malaxor nemilos al vieților noastre (p.39). Poezia, pusă în antiteză cu științele (sociologie, economie sau fizică), capătă dimensiunea unei semi-științe, înzestrată cu proprietatea de a nu deveni impură la contactul cu alte lumi. În antiteză, nici o (altă) știință nu poate suporta asemenea grefe fără să-și altereze natura (p.39).

Imaginea tatălui este creionată prin construcții de tipul Eu am primit același maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ și te aștept tot cu ștreangul la gât/, care sunt atenuate imediat de forme ale unei blândeți (aproape) divine: dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ștreangul de flori/ (p.54)

Radu Vancu ne dă o cheie pentru a citi visele sale. Pentru versurile: Apoi spicele se retrag în pământ, șrapnelele implodează./ Unde era mare, acum e deșert./ Unde era foliculină, acum e inima seacă (p.43) cheia stă în visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună (p.76).

Oare merită acest troc aparent inofensiv?


Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Și dacă e adevărat…


TitluȘi dacă e adevărat
AutorMarc Levy
EdituraTrei
Anul apariției: 2011 (ediția originală 2000)
Număr de pagini: 227
Peț estimativ: 14 lei (cu Gazeta Sporturilor)
Traducător: Vasile Zincenco

Spunem și dacă este adevărat despre lucruri în care nu avem mare încredere că ar fi reale. Bineînțeles că tonul face muzica, dar cuvântul cheie în această ecuație îl reprezintă credința. De aici pornește și scriitorul francez Marc Levy, care construiește chiar el un scenariu de film hollywoodian, film care a și fost realizat după această carte la vreo cinci ani de la apariție. Nu degeaba este cel mai bine vândut autor francez din toate timpurile.

Pe scurt, cartea ne vorbește despre posibilitatea de a crede în minuni, de a crede că după un accident, Lauren, medic intern, aflată în comă poate exista ca o fantomă (nu știu dacă e cel mai potrivit termen) în dulapul unui arhitect. El e singurul care o poate vedea, iar pentru aceasta ajunge să fie considerat caz de psihiatrie de către asociatul său, care nu înghite de la început povestea. Omul își riscă reputația, cariera și statusul social pentru că iubește această fantomă.

Condimentele acestui film sunt: întâlnirile amoroase dintre Arthur (arhitectul) și Lauren, răpirea trupului acesteia printr-un scenariu bine orchestrat, povestea copliăriei lui Arthur, dar și momentul în care Lauren se trezește din comă (coincide cu finalul, pe care nu-l dezvălui).

Practic, tema acestui roman o reprezintă ideea că sufletul primează în fața trupului  în aproape în orice context. O carte excelentă pentru momentele moarte din timpul zilei, călătoriile cu tramvaiul și metroul.

În final, un citat puternic-emoționant: O mamă care moare e ca o bibliotecă care arde.

Pe lângă cele de mai sus, din cartea aceasta am rămas și cu un compozitor american din secolul XX, Samuel Barber. Dovada, mai jos.

 

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Dacă ai putea fi ucis, ai mai privi stelele în noapte?


Titlu: Jurnalul Annei Frank

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011 (1942-1944, însemnări)

Număr de pagini: 385

Preț estimativ: 42 RON

Traducător: Gheorghe Nicolaescu

Redactor de carte: Oana Bârna

Scriitorul american Philip Roth o considera pe Anna Frank o surioară pasională a lui Kafka. Totuşi, lecţia de istorie, pe care o reprezintă acest jurnal, e cu mult mai dură decât orice formă de literatură.  Sunt genul de persoană, care a considerat întotdeauna că un asemenea document face cât 1.000 de tratate de istorie scrise de 10.000 de academicieni cu mustaţă. Cum poţi reacţiona, când un copil de 14 ani vede în perspectiva morţii, o soluţie perfect plauzibilă, într-o lume ale căror reguli au fost răsturnate de regimurile totalitare? În delicateţea de care dă dovadă în scris, Anne atribuie morţii un epitet foarte fin pentru situaţia în care se află ea şi familia ei. Moartea este doar o perspectivă nu prea plăcută. Oare câţi adulţi, între care se încadrează şi subsemnatul, ar putea fi atât de calmi în faţa unui final  care nu are nicio logică? Absurdul acestei perioade istorice este cel mai degrabă legat de poveştile lui Kafka, dar mai ales de cartea lui Orwell, 1984.

Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem ieşi niciodată şi mi-e teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.

Anne Frank povesteşte, în jurnalul pe care îl ţine din 1942 până în 1944, viaţa pe care o duce într-o anexă a unei clădiri din Amsterdam alături de mamă, tată, sora Margot, familia Van Daan –formată din soţ, soţie şi fiul Peter, de care Anne se îndrăgosteşte – şi de stomatologul Dussel. Alte personaje sunt foşti colaboratori ai domnului Frank, care îi aprovizionează pe evreii ascunşi şi, fără de care grupul nu ar fi reuşit să reziste până la capturarea din august 1944.

Îmi place să cred că Anne Frank ar fi putut deveni o bună prozatoare. Îmi place să cred că oamenii, citind asemenea cărţi pot înţelege, în adevăratul sens, ce valoare imensă o reprezintă pacea într-un spaţiu şi într-un timp, dar şi cât de rău pot face discriminările unei comunităţi. Psihologic vorbind, fiecare obiect din anexă, odată pierdut, determina o dramă intrinsecă pentru posesorul ei. Ori, cum se va vedea mai jos, stiloul reprezenta pentru Anne Frank legătura cu lumea de afară. Valoarea pierderii este şi mai mare mai ales după momentul, în care oficialităţile olandeze au anunţat că vor face tot posibilul să adune toate însemnările din timpul războiului cu relevanţă istorică pronunţată.

Şi, într-adevăr, tristul presentiment s-a confirmat a doua zi de dimineaţă, când tata, curăţând soba, a găsit clama cu care se prinde stiloul de buzunar în mijlocul unei grămezi de cenuşă. Din peniţa de aur nu mai rămăsese nimic. “S-a lipit în mod sigur de vreo cărămidă”, a fost de părere tata. Mi-a rămas o consolare, chiar dacă una destul de slabă: stiloul meu a fost incinerat, exact aşa cum vreau şi eu să fiu cândva.

Oricât aş încerca să privesc acest text ca pe o operă literară mi-e greu să las deoparte valoarea lui istorică. Jurnalul Annei Frank e un film istoric, turnat timp de doi ani, într-o anexă a unei clădiri din Amsterdam. Din păcate, violenţa folosită la finalul acestui film, final ce nu a mai fost difuzat nu a fost realizată folosind cascadori, ci actorii au fost sacrificaţi în diferite moduri, în lagărele naziste. Dacă aşa ar fi funcţionat cinematografia, nimeni nu ar mai fi ales roluri negative în filmele de acţiune. Trecând dincolo de această metaforă, mai mult sau mai puţin reuşită, nu pot percepe la nivel uman cum poate o fetiţă de 14 ani să aibă atât sânge rece, când se referă la propria moarte. Anne frank reprezintă DEMNITATEA UMANĂ ABSOLUTĂ.

Te scutesc de restul discuţiilor. Sunt foarte calmă şi nu-mi pasă de toată agitaţia asta. Am ajuns în punctual în care-mi este aproape indifferent dacă mor sau rămân în viaţă. Lumea a continua să se învârtească şi fără mine, iar eu, oricum,  nu mă pot opune evenimentelor. Îmi asum riscul şi nu fac nimic altceva decât să învăţ şi să sper că totul va fi bine.

Anne se dovedeşte a fi o persoană puternică, cu un simţ analitic foarte dezvoltat. Îi caracterizează pe toţi cei care locuiesc în anexă sau au vreo legătură cu ea, se îndrăgosteşte, iubeşte, are momente când îşi urăşte mama şi îşi idolatrizează tatăl, trece de la agonie la extaz, de la calm la vulcan, dar îşi păstrează o cursivitate aproape înăscută în textul cu care umple paginile jurnalului. Lamentaţiile ei nu sunt lamentaţii, ci sunt strigăte de ajutor. Literatura nu îţi dă voie să imprimi textului mesaje S.O.S. Istoria şi existenţa umană au tot dreptul să o facă, mai ales când vorbim de lupte inegale.

Cine ne-a impus asta?  Cine a făcut asta din noi, evreii, o excepţie printre toate popoarele? Cine ne-a făcut să suferim aşa? Dumnezeu e cel care ne-a făcut aşa, dar tot Dumnezeu e cel care ne va ridica.

Cum ar fi ca oricare dintre noi să nu se mai poată bucura pentru un timp îndelungat de bucuriile simple ale vieţii, precum lumina soarelui, sunetul oraşului, agitaţia pieţei sau un film la televizor? Cum ar fi ca după un an şi jumătate să poţi privi din nou noaptea şi stelele, cu riscul de a putea fi ucis? Sunt întrebări la care nu pot răspunde. Cine va putea răspunde, doar citind acest jurnal?

După un an şi jumătate, vedeam noaptea pentru prima dată iarăşi faţă-n faţă. După seara asta, dorinţa de a asista la acelaşi spectacol a fost mai maredecât frica de hoţi, de o caspă întunecoasăşi plină de şobolani sau jafuri.

Dacă ai putea fi ucis, ai mai privi stelele în noapte?

2 Comments

Filed under recenzii de carte

Balcanosofie şi acuarele PANDA


Titlu: Paraidis, literatură de cuţit
Autor: Liviu Andrei
Editura: Aius, Craiova
Anul apariţiei: 2011
Redactor de carte: Xenia Karo-Negrea
Preţ: 15 RON, direct de la autor

Liviu Andrei este fără îndoială un scriitor temperamental şi balcanic. E genul acela de scrib, care nu iartă nimic, aici contribuind şi meseria sa, jurnalismul. Din punctul meu de vedere

există două chei în care îl putem citi pe Liviu Andrei. Prima dintre acela este cea de suprafaţă, pe care mizează şi acesta, a spectacolului grotesc din România anilor ’90, mergând până în prezent. A doua cheie, mult mai atractică pentru un cititor profesionist este cheia în care privim această carte ca pe un manual de istorie alternativă, o istorie nescrisă, pe care totuşi Liviu Andrei o scrie şi o rescrie.

Încă de la primele pagini, autorul se leagă de viaţă cazonă, făcând o serie de trimeri către această zonă, pe care se vede foarte bine că a studiat-o intens. De altfel, multe dintre povestirile lui Liviu Andrei par documentate în stilul jurnalistului de investigaţie, care de cele mai multe ori, pe paliurile noastre ori este absent ori lipseşte cu totul.

Viaţa la noi în casă seamănă cu o toaletă pe plajă. Miroase a bărbaţi.. Nu a unitate militară sau a transpiraţie. Doar a bărbaţi. (Ca la noi, p.9)

Din când în când, Liviu Andrei, care de altfel este un narator foarte detaşat, uneori enervant de pasiv, ne mai aminteşte cum suntem noi români, ca specie de seamă a Balcanismului Magic. De data asta, nu o face ca un ziarist, ci ca un prozator.

Speriate de munca asiduă, prestată pe un salariu de cacao, foarte multe îşi corup bărbatul – Gigi convertit în Gioni sau Giani – să le toarne un plod, ca să stea doi ani acasă pe banii statului. (Coiosul din Rhodos, p.13)

Ca toţi balcanicii care se respectă, personajele masculine ale lui Liviu Andrei sunt misogine. Dar, pare un misoginism cu faţă umană, un misoginism care permite bârfa.

Ea se bagă la vase. E o nebunie în chiuveta aia. O las să le spele. La urma urmei, d-aia e femeie: să bage mâinile în lighean, să stea la bârfă, să manevrezecu grijă sodă caustică, să mă frece la creieri, să plângă din orice şi să mă îmbârlige. (Coiosul din Rhodos, p.15-16)

Autorul are şi momente, în care împleteşte într-un mod brutal filosofia cu balcanismul. Rezultă un hibrid, pe care îl voi numi  Balcanosofia.

Să ştii să-ţi plângi propria moarte o jumătate de zi, să te îmbărbătezi în cealaltă jumătate, şi apoi să nu mai mori. (Hotel Cucu, p.28)

– Ştiţi cumva care regula celor nouă F? (…)

Fraţilor Faceţi Formele! Formele Fiind Făcute, Furaţi Fără Frică! (Zmei cu fustă, p.70)

Deloc sentimental, poate uneori prea din topor, Liviu Andrei reuşeşte să creioneze doar cu acuarele sale PANDA lumea în care trăieşte. Stoarce cu încăpăţânare cu fiecare tub, până ce degetele i se umflă. Să sperăm că nu vor plezni, pentru că sângele balcanic e la fel de contagios ca virusul HIV.

 

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Pe Ryu Murakami nu mi l-aş dori printre prieteni…



TitluPiercing

AutorRyu Murakami

EdituraPolirom

Anul apariției: 2009 (1994, ediţia originală)

Număr de pagini: 207

Preț estimativ: 25 lei

Traducător: Mihaela Butnariu

 

Avem de a face cu un alt thriller psihologic marca Murakami Ryu. Ăsta e genul de om pe care nu mi l-aş dori niciodată prieten, dar cărţile lui pur şi simplu le devorez. Ca o paranteză, nici pe Kafka nu mi l-aş fi dorit prieten. Asta îmi dă ideea de a alcătui un top al scriitorilor favoriţi pe care nu aş dori să îi am printre prieteni.

Piercing nu este o carte despre arta tatuajelor şi a piercingului, ci mai degrabă titlul reprezintă un simbol, un simbol al durerii de scurtă durată la nivel fizic, dar care persistă mental pentru totdeauna.

Kawashima Masayuki este personajul principal, un japonez cu o carieră strălucită în domeniul de media & publicitate, dar cu un pronunţat caracter patologic dobândit în copilărie din relaţia cu mama sa, dar şi cu alţi copii la orfelinat, după ce se hotărâşte să scape de iadul de acasă.

Când era mic, ca să scape de durere şi de spaima provocate de bătăile repetate ale mamei lui, se autosugestiona că nu el era cel lovit în momentul acela şi astfel reuşea să nu mai simtă durerea.

Taku-chan îşi iubea iepuraşul mai presus de orice, iar seara se ruga de îngrijitoare să-l lase să doarmă cu el în braţe. Într-o zi, chiar sub ochii lui Kawashima, Taku-chan, care până atunci se jucase cu iepuraşul, mângâindu-l  cu gingăşie, l-a apucat dintr-o dată de urechiuşele încă fragede, s-a ridicat în picioare şi l-a izbit cu putere de caldarâm.

Această ultimă imagine o percep extrem de poetic, un iepure zdrobit de caldarâm. Nu mă întrebaţi de ce. Ştiu doar că mintea şi sufletul meu funcţionează diferit decât mintea şi sufletul altora.

Avem de a face cu mai multe simboluri. Murakami insistă foarte mult pe spărgătorul de gheaţă, pe care îl împrumută din filmul Basic Instinct. La fel ca şi piercingul, acest spărgător simbolizează acea moarte violentă, pe care Murakami o prezintă obsesiv. Personalitatea întunecată a lui Kawashima este cel mai bine reprezentată atunci când se naşte îl el un instinct primar opus celui părinte-copil. Personajul are un moment în care vrea să înfigă spărgătorul de gheaţă în propriul copil. Găsim o patologie ereditară, caracteristică întregului microroman. Toate personajele par a fi copii la o scară mai mare sau mai mică a lui Kawashima: soţia, prostituatele întâlnite, tovarăşii de joacă de la orfelinat din amintirile personajului. Astfel, Kawashima devine un exponent al copiilor maltrataţi de părinţi şi, care este pregătit să devină agresor pentru a avea un tablou complet.

Kawashima ajunsese să se considere un exponent al acestor copii maltrataţi de părinţi. Un exponent al copiilor deveniţi nişte puncte nesemnificative în diorama întunecată, un martir care-şi înfrunta inamicii gigantici doar cu un spărgător de gheaţă în mână.

Părul, bătut de vântul îngheţat şi puternic, îi stătea vâlvoi, sârmos, dinţii îi clănţăneau în gură, nasul îi curgea, ochii îi clipeau necontenit şi îi dăduseră până şi lacrimile.

Financial Times scria despre microromanul lui Murakami că este echivalentul unui film horror de o intensitate obsesivă. Intriga este bine dozată, iar finalul este deschis. Pentru a vă deschide apetitul pentru acest volum, vă mai dau un citat şocant. Este replica mamei către fiul ei, rememorată de Kawashima.

Eşti un copil ciudat. O să ajungi nebun când o să creşti mare. Ştiu asta pentru că am avut un coleg de clasă ca tine. Am fost la el la spital doar o dată. Băiatul ăla îşi petrecea tot timpul într-o cămăruţă fără ferestre  şi (…) stătea cu urechea lipită de perete ascultând o voce, pe care numai el o auzea”

Nota cititorului: 9

Leave a comment

Filed under recenzii de carte