Category Archives: rock (în)terviu Praga

Corina Bernic în dialog cu Andrei Zbîrnea – fragment


Andrei Zbîrnea: Î n câte stații oprește de obicei trenul tău? Și cu ce diferă o stație poetică de o altă stație poetică?
Corina Bernic:  E greu de răspuns. În general oprește în Europa, în orașe în care am început să mă simt ca acasă. Am răspuns și în alte interviuri la întrebarea unde locuiești tu de fapt. Și mi-e greu să răspund la această întrebare. Pot să spun că locuiesc parțial la Berlin, parțial la București, parțial la Iași. Acum va urma parțial și Baia Mare, probabil parțial și Cluj din când în când. Mi-e greu să le numesc stații poetice, eu fug de cuvinte de genul ăsta, care au o încărcătură puternică, poetică. Aș zice stații pur și simplu și dacă cumva îmi vine să scriu, mă apuc și scriu dacă este și timp. Dar nu mă gândesc exact că mă duc în acel oraș ca să scriu un număr de texte pentru volumul X. Niciodată nu mi s-a întâmplat asta. În câte stații? Habar n-am. Unde mă duc viața și proiectele, unde am cu cine să lucrez, unde sunt oameni OK, unde mă așteaptă o echipă să continuăm sau să începem un proiect nou.
AZ: Dar buletinul unde l-ai făcut?
CB: Buletinul e de București.
AZ: Cătălina Bălan scria în Observator Cultural despre cel de-al doilea volum al tău, Stații (Pandora M, 2014). Corina Bernic îşi ia cu ea liniştea în lungile sale călătorii, în care singurătatea reprezintă un partener nepretenţios şi agreabil: „Ai linişte/ atunci cînd îţi şuieră/ direct prin inimă/ trenurile de acasă“. Liniştea şi resemnarea sînt ţinute în frîu, bine strunite.(http://www.observatorcultural.ro/Poezia-Corinei-Bernic.-Distanta-de-la-Casa-scarilor-la-Statii*articleID_31640-articles_details.html). Cum reușești să împaci liniștea cu singurătatea în peregrinările tale? Pot să le numesc peregrinări, nu?
CB: Da, un soi de pelerini urbani sau pelerini de secol XXI suntem cu toții. N-aș zice singurătate. E cumva vorba despre liniștea drumului. Când merg prin țară, merg foarte mult cu trenul și e foarte plăcut. Și mie îmi place să lucrez și să scriu în timpul călătoriei. N-aș vorbi de singurătate pentru că îmi place să spun și să cred că sunt un om care are destul de mulți prieteni și oameni alături. Țin legătura și cu oamenii care nu mai sunt în țară. Unii sunt la Oxford, alții la New York, în America de Sud sau în Noua Zeelandă. Bineînțeles că mă simt uneori singură, dar e vorba aceea When you take the road, you take this with you. E acel bagaj obligatoriu cumva. Liniște și singurătate… știi, eu sunt în general un om destul de agitat și plin de energie, încerc să-mi educ liniștea și calmul. E un soi de exercițiu…
AZ: Ascetism…
CB: N-aș zice așa, nu exagerez, nu. Mă educ să fiu mai calmă și să am răbdare să am liniște, să nu încerc și să nu vreau totul deodată. Asta poate să însemne că mă maturizez în sfârșit.
AZ: Putem să trasăm o bandă galbenă și să punem un citat din Corina Bernic, pe care să-l postăm pe Facebook. Corina Bernic: Mă educ să fiu mai liniștită.
CB: Da (râde). Încerc să-mi educ propria liniște.

Inverviul integral va apărea în numărul următoral  Revistei Conta de la Piatra Neamț.

sursa foto: http://www.viorelilisoi.ro/wp-content/uploads/2015/09/004-1024×682.jpg

Advertisements

Leave a comment

Filed under rock (în)terviu Praga

Adela Greceanu: Există femei care nu au talentul de a fi femei (fragment de interviu)


si-cuvintele-sint-o-provincie_1_fullsize

Andrei Zbîrnea:  Trebuie să îți fac o mărturisire la începutul acestui dialog. Am citit volumul „Și cuvintele sînt o provincie” în format e-book. Mi-a plăcut foarte mult, așa că m-am decis să îl cumpăr și în format clasic. La Bastilia – gazda acestui interviu – nu îl aveau, la Cărturești Verona nici atât. Același lucru mi s-a întâmplat și la Eminescu. Abia în a patra librarie am reușit să dau de el, la Humanitas Cișmigiu. Se întamplă ceva cu interesul pentru poezia românească contemporană? Sau a fost doar o conjuctură favorabilă?

Adela Greceanu: Eu mă bucur foarte tare că nu ai mai găsit cartea în nicio librărie, la două luni de la apariția ei. Din câte știu, ea a fost distribuită și în lanțul Librarium și în lanțul Cărturești. Sigur și în Librăriile Humanitas, pentru că Editura Cartea Românească are difuzare foarte bună. Așa că, dacă nu ai găsit-o, nu înseamnă că nu au avut cartea, ci înseamnă că s-a vândut. Chiar dacă fiecare librărie a vândut doar două-trei exemplare, cîte a primit, tot e ceva, pentru că vedem încă în librării cărți de poezie apărute acum câțiva ani peste care s-a așezat praful. Și s-a așezat praful poate și din vina librăriilor, care, departe de scoate în față cărțile de poezie, le așază undeva într-un colț, undeva în spate, undeva jos, undeva sub alte cărți. Sigur că există și excepții, una dintre ele este chiar Librăria Bastilia, unde facem interviul ăsta. Și stăm chiar lângă raftul cu poezie, care e sus aici, la vedere, în al nouălea cer, în podul librăriei. Deci nu știu dacă în ultimul timp a crescut interesul pentru poezia română contemporană. Poate că depinde de la carte la carte, de la caz la caz.

AZ: Pe coperta a patra a volumului apărut la Cartea Românească în 2014 citim că Și cuvintele sînt o provincie „este un poem despre singurătate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar și despre limbaj, despre limitele și neputințele sale”. Care este povestea din spatele acestui volum? Și de unde au venit cuvintele care mie mi-au plăcut cel mai mult aici: tartină, a gestiona o relație și cvasinecunoscută? Îmbinarea dintre cele trei mi s-a părut savuroasă.

AG: Cred că totul a început de la o idee care ajunsese să mă obsedeze: ideea că există femei care nu au talentul de a fi femei. Așa începe cartea, „Îmi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie”. Și am scris primele cinci texte, după care m-am oprit. Și m-am oprit pentru multă vreme, pentru câteva luni de zile, dacă nu chiar pentru un an, un an și ceva. Și s-a întâmplat ca Marin Mălaicu-Hondrari să mă invite la Festivalul de Poezie de la Bistrița pentru a treia sau a patra oară și deja îmi era jenă să vin iar cu poeme din cărțile vechi, în care nici nu mă mai regăsesc acum, mi-e destul de greu să le citesc. Am acceptat invitația de la Bistrița, gândindu-mă că o să citesc aceste cinci poeme. Asta era în 2013. La puțin timp după Bistrița, am primit o altă invitație, la Festivalul Dilema Veche de la Alba-Iulia. Am acceptat și această a doua invitație, aveam poeme noi. Le-am citit tot pe astea cinci. În public erau oameni care fuseseră și la Bistrița. Publicul de poezie e destul de restrâns, dar fidel. După un timp am mai primit o invitație, de la regretatul Andrei Bodiu, care a făcut Maratonul de Poezie Feminină la Brașov, la sfârșitul lui 2013. Am acceptat și această invitație, pentru că aveam poeme noi. Desigur, erau aceleași poeme noi. Și în public erau oameni care fuseseră la Bistrița sau la Alba-Iulia sau și la Bistrița și la Alba-Iulia. Aveam aceste cinci poeme cu care am defilat la trei festivaluri într-un an și m-am zis că totuși ar fi cazul să mai scriu cîteva, că, uite, oamenii mă invită la festivaluri, și-au amintit de mine că scriu poezie. Și am continuat să scriu și lucrurile au început să se lege la un moment dat. Mi-am pus problema de ce o cheamă pe naratoarea cărții de poezie Adila și nu Adela. Și am dat o explicație în textul care se numește Udo și în care e vorba de doi copii, un băiat și o fetiță de cinci ani, Udo și Adila, care se joacă la gard, se joacă având mereu între ei un gard de sârmă. Și acolo cumva, spun eu, se lămurește de unde vine numele Adila: așa o strigă Udo. Lucrurile au continuat să se lege: pe măsură ce scriam, mă întorceam, pe măsură ce înaintam, mă întorceam. Mă întorceam la o idee, mă întorceam la un personaj, mă întorceam la o imagine, pentru că mai aveam ceva de spus. Așa am observat că se construiește ceva, care s-ar putea să fie foarte legat, aproape ca într-o povestire. Și mi-a plăcut foarte tare asta pentru că într-un fel eu mereu am lucrat așa, doar că acum am făcut-o, de la un punct încolo, programatic. Apoi mi-am zis că ar trebui să se întâmple ceva în povestea asta și s-a întâmplat: personajul pleacă de acasă. Cît despre cuvintele despre care spui că ți-au plăcut așa de mult, pot spune că și mie mi-au plăcut, de asta am și scris despre ele: tartină, a gestiona o relație și cvasinecunoscută. Mărturisesc faptul că lucrurile stau întocmai ca în text. Ca și pe Adila, și pe mine m-au obsedat aceste cuvinte, mi-au rămas în minte și în inimă și, de-acum, și-n literatură. Am înțeles, scriind, că ele sunt sinonime pentru mine.

—————————————————-

*  Interviu integral va apărea în revistă CONTA în cursul lunii mai.

* sursa foto: elefant.ro

Leave a comment

Filed under rock (în)terviu Praga

Dragă Freddie


În fiecare an îmi aduc aminte de ziua ta de naştere. Ciudat, nu? Am prieteni cărora uit să le dau telefon de ziua lor, sau mai nou să le scriu pe zidul de facebook. Ah, scuză-mă, facebook e o reţea online de socializare, când ai plecat tu nu exista aşa ceva. Nu ai pierdut mare lucru.

Îmi amintesc prin ’88, ’89 când priveam fascinat magnetofonul, ascultând piesele tale. Sunetele mă fascinau. Ştii ce mă mai fascina? Contorul magnetofonului. El înregistra timpul. Pe vremea aia timpul avea răbdare cu mine, cu noi. Timpul avea răbdare cu răstimpurile. Aveam 2 anişori. Încă erai pe aici.

Posibil să mă fi gândit că într-o zi te voi vedea în concert. Nu ştiam eu de Ceuşescu, de Zidul Berlinului şi de toate celelalte (cata)clisme ale secolului XX. Ai intrat în galeria marilor muzicieni pe care nu îi voi vedea niciodată cântând. Dar, cine ştie când ne vom întâlni şi vei compune piese pe versurile mele. Da, promit că voi compune şi în engleză. Sau, dacă nu voi angaja o traducătoare sexy care să traducă versurile în engleză. Oare e adevărat ce scrie Beigbeder? Că şi Versace şi Kobain şi Bokowski stau ascunşi pe o insulă şi râd de osanalele noastre? Te amuză idolatria unora? Te bucură admiraţia altora?

PS: Data viitoare să îmi trimiţi adresa ta de mail, ăştia la poştă sunt indiscreţi şi îmi deschid plicul…doar nu vrei să venim toţi pe insula Mercuria!

3 Comments

Filed under rock (în)terviu Praga, zona de rock

rock în(terviu) Praga -episodul 1- cu Mihail Vakulovski


Interviu cu Mihail Vakulovski
realizat de Andrei Zbîrnea

1. De ce au rămas românii tributari ideii că tovarăş e un cuvânt inventat de comunişti? Nu era mai vandabil un titlu precum “Colegi de cameră”?
– „Colegi de cameră” nu e titlu de roman, Andrei. Limba fiind un organism viu – şi cuvintele sînt vii. În unele perioade unele cuvinte iau o anumită încărcătură semantică pe care o cară în cîrcă o vreme, apoi se trezesc că, deşi mai ţin greutatea cu mîinile, de fapt nu o mai duc în spate… „Tovarăş” e un cuvînt foarte puternic, cu mult sens, care fireşte că n-a fost inventat de comunişti. Nu există partide care să inventeze cuvinte, oamenii de partid au alte chestii de făcut… „Tovarăş” e mult mai mult decît „coleg”, din toate punctele de vedere.

2. „Studenţii sînt tineri studioşi. Tinerii sînt viitorul ţării. Viitorul ţării (adică NU prezentul!) sînt studenţii de acum”. E valabil pe ambele maluri ale Prutului? Mai mult în 2011 decât să spunem prin 93-94?
– Da, în esenţă e valabil pe ambele maluri ale Prutului – şi acum, ca şi în anii 90.

3. „Astăzi, măhăleanul şi prietenul meu Serghei Bejenaru se află pe pămânul Afganistanului. El ajută poporul din această ţară prietenă să apere cuceririle revoluţiei din aprilie, să lupte împotriva bandelor contrarevolţionare şi amestecului militar străin. Serghei îmi scrie că are prieteni ruşi, uzbeci, ucrainieni, gruzini. Şi trăiesc ca fraţii.” Pe lângă vădita ironie din acest fragment, pe unde se situa naivitatea basarabeanului, care citea aceste rânduri la începutul anilor 90? Care era pentru omul de la sat dimensiunea prieteniei cu poporul afgan? Aveau şi în satele de lângă Kabul şaşlîc?
– E un fragment din eseul unui elev, publicat într-un ziar raional, înainte de 1989, cînd a picat cel mai mare imperiu din lume. Acelaşi text care atunci era serios şi patriotic acum pare ironic. Nu ştiu cît de prieteni cu poporul afgan se simţeau oamenii, dar aproape că nu exista familie care să nu fi avut pe cineva din neamul lor la război. Toată lumea îi aştepta să se întoarcă acasă, le aştepta scrisorile, era un eveniment care ne-a marcat pe toţi într-un fel sau altul. Eu am avut mulţi prieteni care au luptat în Afganistan, inclusiv Serghei, care mi-a povestit cele mai tari faze. Da, şaşlîkul e cel mai bun în Asia, să ştii.

4. “Ca şi orice literatură din celelalte republici surori, literatura moldovenească a reflectat cu multă măiestrie tema prieteniei dintre popoarele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care prin această relaţie frăţească strînsă au învins duşmanul comun burghezo-moşieresc şi a îngenunchiat capitalismul putred şi găunos. Nu întâmplător majoritatea cărţilor pe această temă… romane, proze scurte şi poezii….”. Autorul Mihail Vakulovski a citit celebra carte „Busola filologului cercetător” de Leonid Curuci. Cui o recomanzi?
– N-o recomand nimănui, e bună doar ca material documentar din acea perioadă. Eram un student care citea şi cărţile recomandate, dar niciodată nu mă opream la lista aia. Cred că da, am citit-o, am citit şi „Capitalul” lui Marx, şi „Manifestul”, în aceeaşi perioadă:))…

5. Există un pasaj în care descrii modalitatea de a desena un porc şi cum îl poţi învăţa, de exemplu şi pe fratele mai mic să facă asta. Avem aici şi o aluzie la cât de uşor se publică azi? Redau şi pasajul că nu mă pot abţine din râs.  „He-he, porc ştiam să desenez şi înainte de a intra la şcoala de arte plastice pentru copii, porcul a fost unul dintre primele chestii pe care am învăţat să le desenez, m-a învăţat tata când eram foarte mic. Faci un cerc, mai faci două cerculeţe în el – acesta e rîtul. Îi tragi o linie ovală dedesubt, e gura. Înconjori asta cu un cerc mai măricel, tragi două linii ovale în locul ochilor şi dacă vrei îi faci şi nişte gene, ca un fel de raze, îi tragi două urechi şi capul. Înconjori asta cu cerc mai mare, îi tragi două picioare din două mişcări, îi lipeşti codiţa şi gata, ai un porc foarte simpatic, poţi să-l înveţi pe fratele tău mai mic sau pe copilul ori pe nepotul tău cum se desenează cel mai simplu porc din lume.” Recitind paragraful mă gândesc şi la Prikoke, porcul de la Planeta Moldova.
– Nu, nu e nici o aluzie la scris, e despre desen. Tata a studiat pictura la institutul „Repin” din Leningrad şi era şi profesor de desen, nu numai de literatură, şi m-a învăţat şi una, şi alta. Cred că tata m-a învăţat cele mai frumoase şi cele mai naşpa chestii pe care le folosesc:D.

6. Experienţa mea cu rockman-ul înseamnă două nopţi albe şi multă muzică foarte bună din spaţiul rusesc: Akvarium, Kino, Mashina Vremeni. Trăiască literatura şi trăiască Youtube! Ce îmi poţi spune despre rock-ul din Rusia şi de ce este el comparabil cu cel american şi cu cel vest-european?
– Ruskii rock nu se compară cu nimic, e unic! Rockerii ruşi – şi-i am în vedere aici pe cîntăreţi, pe cei din fenomen, nu pe ascultători – consideră că ei nu cîntă… rock, ci russkii rock, adică din start nu ne lasă termeni de comparaţie. În timpul Uniunii Sovietice era o cenzură foarte dură în literatură, aşa că cei mai buni poeţi s-au retras în muzică, majoritatea în rock, deşi au fost şi excepţii, ca Vladimir Vîsoţki sau Bulat Okudjava, care cîntau „avtorskaia pesnea”, „muzică de autor” s-ar traduce mot a mot. Avem un nr. Tiuk! cu traduceri din russkii rock, cred că-i destul de edificator. Cît despre sonoritatea muzicii – formaţia Alisa şi-a imprimat ultimul album în studioul celor de la Rammstein. Kincev, vocalistul Alisa, povestea că producătorul Rammstein a exclamat: păi voi sînteţi mai tari decît Rammstein! Ruskii rock e o stare, russkii rock e poezie, russkii rock e libertate!

7. Spui la un moment dat că în satul natal, să zicem Antoneşti, oamenii se îmbată o singură dată, după care toată viaţa încearcă să se dreagă. Timpul, tranziţia, măsurile de austeritate, Uniunea Europeană, România Mare, Transnistria, Gândul Mâţei au reuşit să schimbe acest obicei al locului? Oare se păstrează, după cum spuneau cei de la Planeta Moldova, invidia de a nu fi moldovan?
– N-a reuşit nici Burebista, nici Gorbaciov cu interzicerea alcoolului în Dacia şi în URSS, ceilalţi – nu au nici o şansă. Vinul e şi o bogăţie culturală, nu e numai un aliment. Din păcate, după căderea URSS-ului oamenii beau fără măsură, practic şi-au pierdut cultura vinului, băutura e poate cea mai mare problemă în R. Moldova şi-n fostul spaţiu sovietic, e foarte grav ce se întîmplă în satele md. Cît despre mîndria de a fi moldovean – există aşa ceva, a existat şi-n URSS şi mai e şi acum. Basarabenii au păstrat din timpul URSS un complex de superioritate, de multe ori inexplicabil pentru ceilalţi. La Planeta Moldova era ironie, dar orice glumă porneşte de la o sămînţă de adevăr, se spune la noi în sat.

8. O întrebare mai tehnică să zicem. Nu te-ai plictisit redactând acele scrisori-şablon, pline de greşeli de gramatică? Şi de ce ai ales să nu bagi în manuscris şi scrisorile pe care le-a scris ‘Hai’ acelor personaje, fie ele colegi de şcoală, consăteni, rubedenii, părinţi sau fraţi?
– He-he, îţi spun un… secret: acele scrisori sînt reale. A trebuit să scot foarte multe din ce alesesem pentru prima variantă a rockmanului, gîndindu-mă să nu plictisesc cumva cititorul, deşi ele au locul lor acolo. Oricum, scrisorile se deosebesc clar grafic şi cine vrea – le poate sări uşor, nu cred că e o problemă. Eu nu m-am plictisit deloc, din contra, m-am distrat culegîndu-le cu greşeli cu tot, m-am gîndit că asta le dă un farmec şi mai mare, apoi, păstrează realismul naraţiunii şi veridicitatea şi vitalitatea personajelor, plus că taie din furtuna naraţiunii, romanul nefiind împărţit pe capitole, ci – aş putea spune – pe scrisori.

9. Finalul rockman-ului mă face să mă gândesc la continuare. E aproape această continuare? La ce să ne aşteptăm?
– Da, am lăsat multe fire care se vor ţese şi-n următoarele două volume ale trilogiei, inclusiv visele lui Nick, foarte consistente, deşi simbolice, artistice şi chiar poetice şi metaforice, cum mi-a scris un scriitor. Am gîndit trilogia ca un tot întreg, dar şi fiecare parte să poată fi citită ca un roman de sine stătător, ca la o matrioşcă – e întreagă doar dacă-s toate păpuşile, dar asta nu înseamnă că păpuşile care o compun nu sînt… personalităţi. Am dăruit mai multe matrioşti de cînd am venit în România şi am observat cum le păstrează prietenii care le-au primit. La unii stau în bibliotecă una-n alta, alţii le-au înşirat pe geam una cîte una, alţii le-au dat copiilor să se joace cu ele – mi-ar plăcea ca rokmanele trilogiei să poată fi citite de fiecare cititor în felul său… pe rînd, pe toate odată sau la întîmplare…

10. Ultima întrebare! O să apară acest rock în(terviu) Praga în “Tiuk!” de toamnă? Danke Schoen!
– Dap’, ar fi cam nefiresc să apară interviu cu mine în revista pe care o fac eu, nu crezi?

(3 august 2011, Braşov)

Leave a comment

Filed under rock (în)terviu Praga