Category Archives: rubrica poetică

Sisteme anticanonice de zbor


10169410_948888295138445_457272639478824010_n

Vă provoc la un mic exercițiu de imaginație. Dacă Felix Nicolau ar fi fost, printr-o eroare neforțată a geografiei, Felix Baumgartner, cu siguranță că nu și-ar fi pierdut vremea pe meleagurile românești. Mai mult, el nu s-ar fi limitat la BASE jumping și la sky diving, ci ar fi proiectat sisteme anticanonice de zbor, prin care să poată ajunge și la corporatiști și la fashion-iști, dar și la spărgătorii de semințe din scara blocului. De aici și până la poetical incorrectness, de care pomenește O. Nimigean în postfața volumului bilingv (român-englez) kamceatka – time IS honey (Vinea, 2014), nu mai e decât un pas, pe care vă invit să îl parcurgem împreună.

Volumul lui Felix Nicolau se comportî ca un peformant breviar-instrumentar al poeziei de astăzi, din care nu poate să lipsească nici ostentația, nici faptul comun devenit peste noapte element al senzaționalului și nici frumoasa viață literară construită în jurul terasei de la Muzeul Literaturii (doar pentru cunoscători), AKA socialul din jurul literaturii de azi.

ministrul cipriot de externe, în vizită în românia
membrii formației ac/dc vor vizita casa poporului
furtună puternică în mehedinți – un dispărut
sediul facultății de jurnalism a fost spart
(burtieră, p.42)

n-am știut că literatura e-o chestie de ce bei
cu cine și unde când am aflat eram așa de bătrân
că nu mai aveam răbdare nici să fac sex
darmite să mă rostogolesc de pe o bucă pe alta
la terasa de la muzeul literaturii
(all I wanna do is to get drunk here with you, p.80)

Cu toate că fuge de epatare, de sensibilitate cu orice preț și de momentele vădit romantice, Felix Nicolau nu se ferește să derapeze controlat printre sintagme pline de candoare, unele chiar de gingășie. Sunt câteva texte în care criticul renunță la hainele chibițului în favoarea unui costum glamour de star rock, adaptat anului 2014. De aici se nasc poate cele mai frumoase poeme cuprinse în volumul kamceatka –time IS honey. Când dragostea vede un tigru în orice cangur pitic (suflet de corporatist, p.22), e clar că din balcon focul se aude exact ca o ploaie torențială. (cea mai grasă actriță din 2016, p.30). Cel puțin așa îl percep eu pe Felix în formula sa lirică, formulă pe care o experimentase cu succes și în romanul Tandru și rece (Cartea Românească, 2007). Mai mult, poemul Buddha, pe care îl redau integral mai jos, mă face să mă întorc la acest roman cât mai curând.

nu știu de ce în dimineața de față
am certitudinea că Iosif Visarionovici Stalin
s-a reîncarnat în cățeaua huskey de zăpadă
mai mult o uriașă vulpe polară care țopăie
scâncește se alintă plânge âși mușcă labele
și mă imploră cu ochii din sticlă bleu făcută
la turda să îi dau drumul din țarcul
de plasă metalică doar cât trage o goană în
jurul curții de sub brăduții grași și peste
mușcate în salturi enorme și strâmbe

păianjenul nevricos spânzurat pe pânza țesută
între stâlpii foișorului rpșcat nu poate fi
decât frank sinatra
(Buddha, p.50)

Dacă mai adăugăm acestui cocktail federei, versaci și maradone și dacă acceptăm ideea că pe sub unghii mi se scurg reziduuri de engleză americană (parbriz, p.102), putem spune că am avut o seară remarcabilă în compania unei poezii arțăgoase.

imaginați-vă bikinii mei din tigru bengal
pentru voi nu exist! sunt ca Siberia închisă pentru turiști (…)
o cusătură fină e mai rară decât un forehand nimicitor
ți-aș putea da versace
ți-aș putea da dior
ți-aș putea naște federei schumacheri maradone
(I Love Fashion TV, p.24)

PS: După mai multe lecturi succesive din volumul lui Felix Nicolau am început să cred din nou că poezia ne poate salva. Nu știu în ce mod, dar poate că aflăm ceva mai târziu.

sursa foto: facebook

1 Comment

Filed under rubrica poetică

Un poem de Ciprian Macesaru


din volumul Roșu pentru pietoni

un sentiment de stabilitate

***

îmi spui înnebunit
că următoarea încăpere
o să fie și mai frumoasă.

când nu vor mai exista uși,
întoarcerea, știu foarte bine,
nu o să fie posibilă. (p. 90)

Editura Charmides, 2012

blog-ul autorului: http://ciprianmacesaru.blogspot.ro/

Leave a comment

Filed under rubrica poetică

T.S. Eliot, un poem în proză


Isterie

Ea râdea și am știut deodată că sunt înghițit în râsul ei și că sunt parte din el, până când dinții ei au fost doar stele întâmplătoare cu aplicație urmându-și un balet complicat. Eram tras în suflarea ei întreiată, inhalat de fiecare dată când ea se oprea o clipă, pierdut în cele din urmă în cavernele întunecate ale gâtului ei, cutremurat de zvâcnetul mic al unor mușchi nevăzuți. Un chelner mai bătrân, și îi tremurau mâinile, întindea grăbit o față de masă în carouri trandafirii și albe peste masa de fier verde ruginită, spunând: ‘Dacă doamna și domnul doresc să ia ceaiul în grădină, dacă doamna și domnul doresc să ia ceaiul în grădină…’. Mi-am spus atunci că dacă tremurul sânilor ei s-ar opri, s-ar mai putea strânge ceva din cioburile după-amiezii, și mi-am concentrat atenția cu subtilitate grijulie înspre aceasta.

Traducere: Mircea Ivănescu

(Opere poetice 1909-1962) ediție bilingvă Humanitas Fiction 2011

Leave a comment

Filed under rubrica poetică

câteva zile însoțit de pavese (II)


O generație

Un copil venea să se joace pe pajiștile unde acum se întind bulevarde. Întâlnea pe pajiști alți puștani, unii desculți și sărea în sus de bucurie. Era grozav să te descalți în iarbă cu ei. Într-o seară, cu lumini îndepărtate răzbăteau împușcături, în oraș, și pe lângă vânt mai răzbătea o zarvă înspăimântătoare la răstimpuri. Tăceau cu toții. Pe costișe, colinele erau erau semănate cu puncte luminoase însuflețite de vânt. Noaptea ce se lăsa sfârșea prin a stinge totul și în somn dăinuia doar răcoarea vântului.

(Mâine dimineață copiii ies din nou pe afară și nici unul nu-și mai amintește zarva. În închisoare sunt muncitori tăcuți și câte unul a și murit. Pe străzi au acoperit petele de sânge. Orașul din depărtare se trezește la soare și oamednii ies pe afară. Se privesc în ochi.) Puștii la vremea aceea hoinăreau pe străzi și priveau în ochi femeile. Iar femeile nu spuneau nimic și-i lăsau să le privească. Puștii se gândeau la întunericul de pe pajiști unde mai venea câte-o fată. Era grozav să le facem pe fete să plângă pe întuneric. Noi eram puștanii. Orașul ne plăcea ziua: seara să tăcem și să privim luminile în depărtare și să ascultăm zgomotele.

Se mai duc și acum copii să se joace pe pajiști acolo unde ajung bulevardele. Și noaptea e aceeași. CÂnd treci pe acolo se simte mireasma ierbii. În închisoare sunt aceiași. Și mai sunt și femeile ca și atunci, care fac copii și nu spun nimic.

(Traducere: Mara Chirițescu)

Humanitas, 2008

Leave a comment

Filed under rubrica poetică, Uncategorized

câteva zile însoțit de pavese (I)


PEISAJ (IV)

Cei doi bărbați fumează pe mal. Femeia care înoată fără a tăia apa, nu vede decât verdele din orizontul ei îngust. Între cer și plante se întinde apa prin care lunecă femeia fără corp. Pe cer se așează norii ca încremeniți. Fumul se oprește în aer.

Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde o strivim cu trupul. Nu mai de-a lungul apei altă greutate. Noi singuri simțim țărâna. Poate trupul ei lungit, cufundat, simte cum nesățiosul frig îi soarbe căldura membrelor scăldate în soare și o topește de vie în verdele nemișcat. capul ei nu se mișcă.

Era întinsă și ea, unde iarba e plecată. Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braț și privea în iarbă. Nimeni nu sufla. Mai stăruie în aer acel prim clipocit cu care a întâmpinat-o apa. deasupra noastră stăruie fumul. Acum a ajuns la mal și ne vorbește, corpul ei înnegrit ce picură răsare dintre trunchiuri. Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei -răgușit și limpede, este glasul dintâi.

Ne gândim lungiți pe mal, la acel verde mai întunecat și mai răcoros în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi se aruncă sfredelind apa și traversează, descoperindu-și umerii când își întinde brațele înspumate, verdele nemișcat.

(Traducere: Mara Chirițescu, Humanitas, Cesare Pavese, Poezii, 2008)

Leave a comment

Filed under rubrica poetică

pessoa/alvaro de campos


***

Începe să fie miezul nopții și să se așeze o tihnă
Pe toate lucrurile suprapuse,
Pe diversele etaje ale acumulării vieții…

Nu s-a mai cântat nici la pianul de la etajul trei…
Nu se mai aud nici pașii de la etajul doi…
Iar la parter radioul a tăcut și el…

Totul va adormi…

Eu rămân singur cu întreg universul.
Nu vreau nici să mă duc la fereastră:
Dacă privesc, peste tot sunt stele!
Ce mari tăceri majore se află în înălțimi!
Și cât de anticitadin este cerul!

Ceva mai devreme, retras,
În interiorul unei dorințe de a nu fi retras,
Ascultam temător zgomotele străzii…
Un automobil! -foarte rapid!-

Cele două perechi de pași conversează îmi vorbesc…
POcnetul brusc al unei porți închizându-se îmi face rău…

Totul va dormi…

Numai eu veghez, ascultând somnolent,
Așteptând
Ceva înainte să adorm…
Ceva…

9/8/1934 (traducere Dinu Flămând, editura Humanitas Fiction,Fernando Pessoa, Opera Poetică 2011)

Leave a comment

Filed under rubrica poetică

un poem de Sorin-Mihai Grad


 

Surogat de negare

azi nu mă uit pe geam
nu văd cum ninge
nu-ţi spun de unde ştiu
n-ai cum afla ce
nu că mi-ar păsa
că nu mă crezi
sau că nu-ndrăzneşti să-mi ceri
nu-ţi aminteşti ce

poate că nici măcar nu e palid
coşmarul de care nu era vorba
în mesajul pe care nu mi l-ai trimis ieri
pentru că nu mă ştii
nici nu-ţi dai seama că
de fapt nici nu exişti
nu te-am inventat eu
n-aş putea spune fără a minţi
totuşi nu pleca
nu-mi mai sunt eu fără tine

(din volumul Surogat (poerezii), Herg Benet 2010)

1 Comment

Filed under rubrica poetică