Tag Archives: herg benet

O recenzie de Ioana Miron


Andrei Zbîrnea promite

Andrei Zbârnea promite. Promite Rock în Praga în poezia română contemporană. Titlul volumului mă trimite în mod automat către spiritul boem, praghez, în care muzica reprezintă un pilon fundamental, ilustrativ, volumul său fiind o adevărată performanţă lirică. Adela, Rock şi Iederă, aceste trei părţi ale întregului Rock în Praga conturează suflul poetic al lui Andrei Zbârnea, plasându-l în categoria vocilor aparte din poezia română contemporană.

Adela este de fapt Sânzâiana, iar acest personaj este reinventat şi reconturat într-o manieră originală. Versuri precum ,,știu că nu vorbești româna, dar oricum îţi scriu”, ,,renunţasem la o invitaţie la teatrul naţional din partea unor fanatici religioși pentru a te întâlni. ultimii bani, suveniruri pentru cei de acasă. și tu, tu Adela, tuAdela tuAdela”, ,,erai pur și simplu Adela, de aceea nici măcar nu m-am chinuit să îţi reţin numele. rămâne între noi, aveţi niște nume foarte complicate”, toate aceste versuri subliniază ideea că personajul central feminin, din această primă parte a volumului este o fantoşă. Adela lui Garabet Ibrăileanu rămânea fetiţa candidă, timidă, pe cand Adela lui Andrei Zbîrnea devine un adevărat star rock pe scena pragheză.

În a doua parte a cărţii, Rock,  este de ajuns să apăs butonul play al întregului mecanism poetic, pentru ca ,,ascunși sub pânza de păianjen” să întâlneşti moartea pântecelor care ,,se despică în mii de bucăţi”. Acestă a doua parte conţine mottourile pieselor metal şi deci ne aflăm în faţa unui playlist…poetic! Să visăm în remix, să cauţi „pe youtube a feast of friends, doors, incearca sa fredonezi, oriunde te-ai afla.” Andrei Zbârnea ne propune o ,,terapie” prin rock şi poezie, faţă în faţă cu realitatea post douămiistă, când ,,osama killed obama”.

Ultima parte a volumului Rock în Praga este intitulată şerpuitor şi sugestiv Iederă. ,,în anglia iedera era considerată divinitatea feminină.” Iedera.este alcătuită din poeme scurte, compacte, care înglobează şi surprind, într-un mod fotografic realităţi, stări, obiecte, unde poetul este ascuns ,,între şinele prăfuite”, unde ,,tramvaiul este un vis catatonic.”

Putem parcurge Rock în Praga cu ,,paşi de rock and roll”, să aflăm cum arată un ,,child in time” şi ,,să găsim un alt nume/ pentru divinitatea feminină” sau ,,de ce iedera acoperă patul”.

PS: Doar luna aceasta, cartea poate fi cumpărată cu 5 lei de pe site-ul editurii.

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

And the winner is…Pervertirea


Titlu: Pervertirea

Editura: Herg Benet

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 377

Preț estimativ: 35 RON

Autor: Cristina Nemerovschi

Cu toate că am vrut să mă detașez de prima carte a Cristinei Nemerovschi, Sânge Satanic, nu prea am reușit asta. Prima observație a fost aceea că personajele din Pervertirea sunt mult mai credibile și nu au primit toate însușirile negative posibile, cum se petrecuse în cazul primei cărți. Dacă atunci citisem mai mult din entuziasm în sensul că uite domne se poate scrie și la noi despre rockeri și viața lor, acum abordarea mea s-a îndreptat mai mult spre explorarea psihologică a personajelor.

În Pervertirea nararea se face de către trei pesonaje, fapt ce conferă o abordare aproape holistică asupra peisajului bucureștean contemporan. Întâlnim atât evenimentele curente de tipul știrilor de la ora 5, cât și fenomenele petrecute în ianuarie în Piața Universității, numite aici revoluție de anumite personaje episodice. Avem un scriitor, Ulf, un pictor, Corbu și un al treilea personaj feminin, Tara, care practică prostituția și care încearcă să ne introducă în acea viață de noapte subterană contemporană. Al patrulea personaj este cel care constituie apartenența cărții la genul thriller/noir. Este vorba de Amalia, care la un moment dat dispare, devenind una dintre direcțiile în care merge cartea.

Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci cu nucă. Un copil a căzut în casa liftului, într-un bloc din centru, dar, din nenorocire l-au salvat. Un bețiv de 50 de ani a violat un aurolac de 8 (p.9).

Pe lângă aceste personaje și pe lângă actorii episodici sau secundari, există și două personaje mai deosebite, care ne rup ușor de atmosfera bucureșteană sufocantă. Ne referim aici la Moș Bărbuță din tripurile lui Ulf și la Cala, această Zonă a lui Tarkovski în varianta de Otopeni.

Când vine vorba de Moș Bărbuță, cred că autoarea își redescoperă latura lirică ieșind puțin din mizerabilismul autoimpus. Pot spune, ca iubitor al cărților Cristinei, că mi-ar plăcea să citesc mai multe pasaje de felul acesta, chiar dacă ar putea fi acuzată de naivitate și sentimentalism pe alocuri.

De patru ori m-a luat cu el și mi-a arătat unde trăiește. Avea cea mai bestială locuință. Așa cum îmi imaginasem încă din clipa în care l-am văzut, trăia lângă apă . Lângă mare, probabil, deși n-am fost niciodată sigur că era vorba de mare, ocean sau pur și simplu un râu. Avea o hală construită deasupra unei ape. Podeaua avea crăpături și sub ea vedeai apa.  De fiecare dată când l-am vizitat pe Bărbuță era noapte, iar apa care îi căptușea protector podeaua era neagră (p.55).

Când vine vorba de Cală, ca varianta feminină a calului, numită adesea de personaje și Iapă, lucrurile curg în sensul cultului cinematografic pentru Andrei Tarkovski. Aici nu e cazul să dezvoltăm mai mult, cert este faptul că acest loc se pliază foarte bine pe modul în care sunt construite personajele și pe poveștile pe care le spun.

Cala era un un teren oarecum viran,la ieșirea din București spre otopeni. Un spațiu pe care cândva fusese construit un parc de distracții, măricel, cu o roatră imensă așa cum fusese pe vremuri  în locul unde astăzi este Primăria Sectorului 2. Ce ne-a atras la acest parc a fost linia de cale ferată care îl tăia pe jumătate.. Trecea chiar prin mijlocul roatei uriașe și, dat fiind feelingul de obiect impunător pe care ți-l lasă jucăria, puteai crede că șina este de fapt pentru un trenuleț de copii. Era însă un tren real, și într-una din nopțile pe care le-am petrecut acolo am văzut un marfar, staționând nu foarte departe de locul nostru de întâlnire. Nu-mi puteam închipui cum va trece de roată, dar nici nu știu dacă avea de gând s-o facă (p. 73).

Există și momente în care între Cala și Moș Bărbuță se creează o legătură de fond.

Casa Calei. Am iubit locul ăsta câteva luni după ce l-am descoperit. Îmi amintea mult de hala lui Bărbuță. (…) Avea însă pereții dărâmați, scrijeliți, pătați, arși, întocmai ca adăpostul lui Bărbuță ( p. 211).

Ceea ce face ca Pervertirea să fie o variantă îmbunătățită a Sângelui satanic este continua abordare misogină a vocii naratorului. Avem de a face cu doi misogini, atât Ulf, cât și Corbu. Exemplele sunt nenumărate și voi lăsa textul să vorbească de la sine.

Cât de ridicolă este ambiția asta feminină de a fi muza cuiva, nu contează a cui… Chiar și a unui artist ratat. Speră ca în felul ăsta să rămână nemuritoare, frumoase, dorite, măcar undeva, într-un tablou sau o carte, să învingă timpul (p.17).

Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o pizdă, două țâțe și un cur, că e ceva dincolo de ele, atunci ești pe cale să te duci dracului  (p. 19).

Totuși, există și derapaje pseudo-filosofice, care nu se încadrează în continuitatea textului și în dinamismul acestuia. Pot fi pauze de respirație, însă un text atât de energic nu ar trebui să respire atât de greu.

Toate femeile sunt curve. Nu există excepții. Niciuneia nu-i lipsește instinctul de curvă. Femeia trăiește pentru a cerși complimente, a fi admirată, flatată. N-am cunoscut până acum o femeie care să nu se înmoaie în fața unui tip care îi face complimente.

O floare e un compliment și un bilet pentru sex. O bijuterie e un compliment și un bilet penru sex. O poezie dedicată ei e un compliment. Cine nu și-ar trage-o cu un poet (p.124)?

Privind global tabloul pervertit, înțelegem că o lume a ideilor devine automat o lume alterată, deformată, în care sexualitatea și excesele sunt cheile de boltă. Aceasta ar fi, pe scurt, abordarea Cristinei Nemerovschi în ceea ce privește atât personajul M. din Sânge satanic, dar și cele două personaje masculine din Pervertirea, Corbu și Ulf.

La sexualitate excesivă se poate ajunge și printr-o variantă mai simplă: o viață și o familie dezorganizată Și cred că aici se manifestă cel mai pregnant misoginismul. Cristina nu are personaje feminine care să poată gândi singure sau care să își poată pune întrebări. Ele sunt cel mult tolerate de mizantropii Ulf sau Corbu.

Coboram în pânză, treceam dincolo, cu mult dincolo și mult mai adânc de dârele lăsate de pensulele prietenului meu, și atunci puteam să privesc nealterat, să mă ating, să mă contemplu dincolo de orice măști și orice pervertire.. Era lumea ce fusese a mea  (p.20).

S-a vorbit mult despre latura cinematografică a acestui roman. Îndrăznesc să o compar pe Amalia, adolescenta dispărută, cu Laura Palmer din celebrul serial americanTwin Peaks. Diferența față de filmul lui David Lynch apare în faptul că, în acest caz nu se implică doar unul (Dale Cooper), ci doi așa-ziși detectivi, dintre care unul este criminalul. (Ulf și Corbu).

Veverița și Tara.

Rar puteai să vezi două ființe atât de diferite. Erau pur și simplu unul opusul celeialte. Mă enerva chiar stăteau lipite una de alta și asta îi dădea parcă un aer fals tabloului. Bătea spre senzaționalist. Părea că le-ai pus ostentativ acolo. Peisajul își pierdea un pic autenticitatea.

Veverița îmi ieșise bine. Aproape că reușisem să-i prind mini-dilemele existențiale pe care le au toate de teapa ei la 17 ani jumate.

Tara în schimb…Asta era provocarea pentru orice grafician. Izbuteai Curva izbuteai pe urmă orice oricum oriunde. (…)

N-a fost deloc simplu să mă include și pe mine în desen. Autoportrete aveam la greu. Dar de data asta fusese diferit pentru că eu avusesem o stare cu totul și cu totul aparte în noapta aia hm. Eram mulțumit. (…)

Pe lângă ele și pe lângă mine în desen apărea Ulf. Un fel de Dorian Gray (p 48-49)

Liviu Antonesei cnchidea pe coperta IV a cărții că s-ar putea ca Pervertirea să bată Sânge Satanic. Dar la limită. Eu aș fi mai tranșant, Pervertirea câștigă meciul cu Sânge satanic la fel cum a câștigat Carl Froch meciul cu Lucian Bute la Nottingham.

 

2 Comments

Filed under recenzii de carte

un ombladon (mult) mai sentimental



Titlu: Autoportret gol pușcă (poeme despre ciute nebune)

EdituraHerg Benet

Anul apariției: 2012

Număr de pagini: 155

Preț estimativ: 20 lei

Cosmin Dodoc joacă un rol la care mulți tânjesc, dar pe care nimeni nu și-l asumă, acela de ombladon al poeziei autohtone. Aceasta nu e decât o primă abordare, căci volumul necesită o privire mult mai atentă.

Ca fin observator al socialului, Dodoc ne oferă imagini deja consacrate, dar reinterpretate. Balcanismul nu ocolește nici poemele din acest volum.

într-o lume în care la priveghi se joacă rummy

iar la nuntă se gătesc colive și sarmale cu mămăliguță

(cheri – fără hyppi, jim morrison și shot-uri, p. 12)

 

Dodoc oscilează între momentele de hip-hop poetic precum: moartea va fi un poem exact ca acesta/ înțeles de unii și blamat de alții/ eu nu voi mai fi cosmin dodoc voi nu veți mai fi voi (cheri – fără hyppi, jim morrison și shot-uri, p.14) și un lirism de o frumusețe aproape brutală: recunoaște că ai scuipa extazul ca pe o coajă de sămânță dacă m-aș retrage într-o pivniță unde să reduc amintirile la tine (du-te dracului femeie, p.17)

Ceea ce-l separă pe Cosmin Dodoc de Ombladon este un cult accentuat al femeii, femeie care, spune autorul, se iubește din genunchi/ca o rugăciune. (femeia se iubește din genunchi, ca o rugăciune, p.22)

Măștile lui Cosmin Dodoc nu se opresc aici. Avem un Cosmin nostalgic și naiv care murdărește pantalonii cu petale de pink floyd (poezie de dragoste fără început și sfârșit, p.30), un Cosmin venit parcă din generația beat americană, care nu scuipă, nu înjură, nu perfectează contracte de închiriere pentru trupuri umane (omul-ghicitoare, p.127), un Cosmin conectat la divinitate prin ultimele gadget-uri și care negocia un telefon cu taxă inversă cu Dumnezeu. (instrucție virtuală cu voi, p.104).

Cel mai frumos contrast al acestei cărți se creează între atitudinea de tip thrash-metal (Slayer, Megadeth, Kreator etc.) și cultul pentru Gellu Naum. Avem de a face cu o agresivitate aparent gratuită căreia i se opune imaginea Zenobiei văzută de Cosmin Dodoc.

 

eu sunt marele mort între morți

eu sunt marele mort între morți

 mă căiesc sub fuste de femeie

mă căiesc sub fuste de femeie

 dumnezeul dumnezeilor sunt eu

dumnezeul dumnezeilor sunt eu

 you son of a bitch

you son of a bitch

(spovedanie, p.49)  

 

pe zidul pe care te-ai aruncat

a rămas doar colțul închipuitei tale făpturi

ce înțeapă până la sânge

cărămizile moarte din care te construiesc în fiecare seară

(zenobia (2), p. 41)

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Ramona Hărșan despre Rock În Praga


Herg Benet Publishers, 2011

Volumul Rock în Praga marchează „debutul real (…) în poezie” al lui Andrei Zbîrnea – dacă numele ne sună cunoscut, este probabil din paginile revistei „SubCultura”, în cadrul căreia tânărul poet lucrează ca editor (și nu numai). Așadar, avem de a face cu un autor „proaspăt” în mai multe sensuri (chiar dacă și-a mai prezentat public parte din creații).  Mai multe în Revista Corpul T.

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

un poem de Sorin-Mihai Grad


 

Surogat de negare

azi nu mă uit pe geam
nu văd cum ninge
nu-ţi spun de unde ştiu
n-ai cum afla ce
nu că mi-ar păsa
că nu mă crezi
sau că nu-ndrăzneşti să-mi ceri
nu-ţi aminteşti ce

poate că nici măcar nu e palid
coşmarul de care nu era vorba
în mesajul pe care nu mi l-ai trimis ieri
pentru că nu mă ştii
nici nu-ţi dai seama că
de fapt nici nu exişti
nu te-am inventat eu
n-aş putea spune fără a minţi
totuşi nu pleca
nu-mi mai sunt eu fără tine

(din volumul Surogat (poerezii), Herg Benet 2010)

1 Comment

Filed under rubrica poetică

Mihail Vakulovski despre Rock în Praga


 Rock în Praga de Andrei Zbîrnea e un volum de poezie construit din trei pãrţi: „Adela”, „Rock” şi „Iederã”. Prima parte e un ciclu de poezie narativã despre o fatã pe care o cheamã, de fapt, Sînziana. Un ciclu scris cu gîndul la ea şi pentru ea, de aceea textul ajunge la sfîrşit la Sînziana şi chiar şi Adela se transformã în… Sînziana. Poezie de dragoste imaginarã, pentru cã eul liric îşi cam reinventeazã personajul dupã cum doreşte şi viseazã poetul. Partea a doua, „Rock”, e ca un album muzical, un CD rock cu 13 piese: introducere, intro, 9 texte cu motouri citate din formaţii rock (ceea ce-mi aminteşte de romanul „Playlist (pentru sfîrşitul lumii)” de Mihnea Blidariu, vocalistul formaţiei rock Luna Amarã), o încheiere şi un „outro”. Citatele sînt din KISS, Metallica, Deep Purple, Savatage, Anathema, The Doors, REM, Therapy? şi Pink Floyd. A, sã nu uit, în ultimul poem rock Obama îl omoarã pe Osama… adicã invers. Partea a treia, „Iederã”, se încheie cu al doilea „outro”, astfel Rock în Praga închizînd cercul şi formînd un fel de om de zãpadã învãluit în iederã, cu „Adela” pe post de cap. Poezia lui Andrei Zbîrnea e sprintenã şi proaspãtã, vioaie şi jucãuşã şi se citeşte uşor şi cu plãcere. Lecturã fainã!

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

Kafka din Copou face o vizită la Berlin


Autor: Gabriel Andronache
Titlu: Ich Bin EIn Berliner
editura: Herg Benet
anul: 2011
nr. de pag.: 121

Îmi place să cred că încă se mai scrie proză de calitate şi în România. Sunt convins că printre noi există prozatori tineri foarte talentaţi şi dispuşi să muncească pentru a transmite un mesaj propriu calitativ. Cu aceste deziderate am pornit în lecturarea cărţii ‘Ich Bin Ein Berliner’, scrisă de ieşeanul Gabriel Andronache.

Acest microroman este rodul unei acumulări de douăzeci şi doi de ani în ceea ce priveşte blazarea funcţionarului român, care nu are nicio perspectivă de promovare, dar nu are nici curajul de a merge într-o schimbare până la capăt. Practic, D., personajul lui Andronache poate fi redus la următoarea descriere:

În demersul său de economisire a resurselor, D.  mergea până la a rosti propoziţii reduse, cuvinte pe trei sferturi, interjecţii deseori greu descifrabile. Existau perioade de lungi în care toată relaţia verbală a lui D. Cu exteriorul se rezuma la un mormăit la care schimba doar tonalitatea, în funcţie de dispoziţia în care se afla.

Berlinul nu este decât o definiţie pentru necunoscut, dar şi pentru necunoaştere. Într-o oarecare măsură, pentru a-mi justifica titlul, voi afirma că Berlinul lui Andronache seamănă într-o oarecare măsură cu America lui Kafka. Practic, prin intermediul personajului său, Andronache creionează acel oraş în care, orice funcţionăraş fără aspiraţii, şi-ar dori să locuiască. De fapt, consider că acesta e de fapt Berlinul la care D. se gândise iniţial, acel Berlin care seamănă cu America lui Kafka.

Un lac înconjurat de o jungşăurbanăera de neconceput.D. stabilize şi mărimea populaţiei, care ar fi trebui să crească de la 350.000 de locuitori, câţi erau în prezent, la 1 milion. Această cifră i se părea ideală pentru un oraş care să nu fie nici o metropolă sufocantă prin dimensiunile enorme, nici cufundată în mediocritatea provincialismului. Noul oraş ar fi avu8t  5-6 canale de televiziune care să emită  permanent, nu doar şase-şapte ore pe zi, cât emiteau cele trei posturi actuale.

Anosta viaţă din oraşul de provincie a lui D. se modifică brusc real/mental – aici fiecare hotărăşte dacă vizita la Berlin se petrece doar în mintea personajului – când acesta găseşte o iustrată.

D. fu intrigat de o carte poştală alb-negru, înfăţişând o stradă în lumina unui soare blând de toamnă. O întoarse şi citi pe spate un înscris în româneşte, ‘Toate gândurile de bine din Berlin – 15 septembrie 1980’.

D. îşi făcuse un obicei de a privi în fiecare seară ilustrata dinBerlin. Mica imagine a cochetei străzi oferea prilejul unei relaxări îndelung aşteptate peste zi. Pentru D., Konig Strasse devenise un refugiu bine camuflat bine camuflat în faţa avalanşei de grobianism care se revărsa cotidian peste capul său.

Andronache introduce acele clişee, care sunt unanim acceptate la noi în privinţa nemţii. Unele dintre ele sunt chiar savuroase, precum cel ales mai jos:

Recunoscu Wolkswagenul Passat al lui Dieter Mansen, harnicul mechanic care îşi aştepta clienţii mereu volubil şi binevoitor. Când începea însă lucrul la vreo maşin, Dieter devenea sobru şi précis în mişcări fixând termene exacte de finalizare a reparaţiilor, întotdeauna respectate.

Ruperea de banal, de cotidianul provincial, aduce cu sine cea mai kafkiană scenă, o scenă parcă desprinsă din Castelul lui Kafka. Cu toate acestea, imaginea este perfect aplicabilă societăţii noastre, care adesea ne-a dovedit că cel mai uzual derapaj este manifestarea nebuniei. Autorul nici nu minează, nici nu exagerează această scenă.

D. îi smulse creionul din mână şi-l rupse în două,  aruncându-l în coşul plin de hârtii. Bărbatul plescăi nemulţumit, scoţând calm, din sertar, un alt creion chimic, identic cu primul. D. îl privi stupefiat, apoi luă câteva dosare de pe masă şi le aruncă pe geam, după care se urcă pe birou, călcând în picioare tot ce nimerea. Femeia cu sandvişul puse mâna pe telefon şi formă un număr scurt. Aproape imediat D. Era împins în stradă, în spatele său fiind trântită uşa grea a Instituţiei.

După această imagine, acţiunea se mută în Berlin. Aici personajele primesc nume. Aici se caută personajul nostru, aici crede că îşi poate lărgi orizontul sau limitele. Viaţa lui pare a fi legată de Konig Strasse.

Pentru el, viaţa reală se afla acolo, pe acea stradă, unde lucrurile erau rânduite într-o succesiune simplă,  lipsită de ornamente multicolore. Konig Strasse avea rolul de-l elibera de reyiduurile toxice acumulate în anii de trai zbuciumat, fără sens. Îngropat sub greutatea unei masive avalanşe de trivialităţi.

Dar, şi aici vă invit să citiţi cartea, lucrurile nu vor evolua în acea direcţie în care personajul nostru şi-ar fi dorit. Mă opresc aici cu citatele, dorind a lăsa cititorii să desluşască cheia finalului.

Un microroman de citit în metrou, în tramvai, acasă pe canapea, la serviciu sau nu, la coada de la Carrefour sau Real, un roman care îl plasează pe autorul său mai aproape de vecinul de mai la nord, Max Blecher.

Gabriel Andronache reuşeşte în cele o sută douăzeci de pagini să creioneze un diagnostic al funcţionarului român, care în lipsă de alte ocupaţii încearcă, mental sau nu, să îşi creeze blazarea pe alte meleaguri. Poate în Berlin…

Leave a comment

Filed under aprecieri critice