Tag Archives: istorie

Dacă ai putea fi ucis, ai mai privi stelele în noapte?


Titlu: Jurnalul Annei Frank

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011 (1942-1944, însemnări)

Număr de pagini: 385

Preț estimativ: 42 RON

Traducător: Gheorghe Nicolaescu

Redactor de carte: Oana Bârna

Scriitorul american Philip Roth o considera pe Anna Frank o surioară pasională a lui Kafka. Totuşi, lecţia de istorie, pe care o reprezintă acest jurnal, e cu mult mai dură decât orice formă de literatură.  Sunt genul de persoană, care a considerat întotdeauna că un asemenea document face cât 1.000 de tratate de istorie scrise de 10.000 de academicieni cu mustaţă. Cum poţi reacţiona, când un copil de 14 ani vede în perspectiva morţii, o soluţie perfect plauzibilă, într-o lume ale căror reguli au fost răsturnate de regimurile totalitare? În delicateţea de care dă dovadă în scris, Anne atribuie morţii un epitet foarte fin pentru situaţia în care se află ea şi familia ei. Moartea este doar o perspectivă nu prea plăcută. Oare câţi adulţi, între care se încadrează şi subsemnatul, ar putea fi atât de calmi în faţa unui final  care nu are nicio logică? Absurdul acestei perioade istorice este cel mai degrabă legat de poveştile lui Kafka, dar mai ales de cartea lui Orwell, 1984.

Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem ieşi niciodată şi mi-e teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.

Anne Frank povesteşte, în jurnalul pe care îl ţine din 1942 până în 1944, viaţa pe care o duce într-o anexă a unei clădiri din Amsterdam alături de mamă, tată, sora Margot, familia Van Daan –formată din soţ, soţie şi fiul Peter, de care Anne se îndrăgosteşte – şi de stomatologul Dussel. Alte personaje sunt foşti colaboratori ai domnului Frank, care îi aprovizionează pe evreii ascunşi şi, fără de care grupul nu ar fi reuşit să reziste până la capturarea din august 1944.

Îmi place să cred că Anne Frank ar fi putut deveni o bună prozatoare. Îmi place să cred că oamenii, citind asemenea cărţi pot înţelege, în adevăratul sens, ce valoare imensă o reprezintă pacea într-un spaţiu şi într-un timp, dar şi cât de rău pot face discriminările unei comunităţi. Psihologic vorbind, fiecare obiect din anexă, odată pierdut, determina o dramă intrinsecă pentru posesorul ei. Ori, cum se va vedea mai jos, stiloul reprezenta pentru Anne Frank legătura cu lumea de afară. Valoarea pierderii este şi mai mare mai ales după momentul, în care oficialităţile olandeze au anunţat că vor face tot posibilul să adune toate însemnările din timpul războiului cu relevanţă istorică pronunţată.

Şi, într-adevăr, tristul presentiment s-a confirmat a doua zi de dimineaţă, când tata, curăţând soba, a găsit clama cu care se prinde stiloul de buzunar în mijlocul unei grămezi de cenuşă. Din peniţa de aur nu mai rămăsese nimic. “S-a lipit în mod sigur de vreo cărămidă”, a fost de părere tata. Mi-a rămas o consolare, chiar dacă una destul de slabă: stiloul meu a fost incinerat, exact aşa cum vreau şi eu să fiu cândva.

Oricât aş încerca să privesc acest text ca pe o operă literară mi-e greu să las deoparte valoarea lui istorică. Jurnalul Annei Frank e un film istoric, turnat timp de doi ani, într-o anexă a unei clădiri din Amsterdam. Din păcate, violenţa folosită la finalul acestui film, final ce nu a mai fost difuzat nu a fost realizată folosind cascadori, ci actorii au fost sacrificaţi în diferite moduri, în lagărele naziste. Dacă aşa ar fi funcţionat cinematografia, nimeni nu ar mai fi ales roluri negative în filmele de acţiune. Trecând dincolo de această metaforă, mai mult sau mai puţin reuşită, nu pot percepe la nivel uman cum poate o fetiţă de 14 ani să aibă atât sânge rece, când se referă la propria moarte. Anne frank reprezintă DEMNITATEA UMANĂ ABSOLUTĂ.

Te scutesc de restul discuţiilor. Sunt foarte calmă şi nu-mi pasă de toată agitaţia asta. Am ajuns în punctual în care-mi este aproape indifferent dacă mor sau rămân în viaţă. Lumea a continua să se învârtească şi fără mine, iar eu, oricum,  nu mă pot opune evenimentelor. Îmi asum riscul şi nu fac nimic altceva decât să învăţ şi să sper că totul va fi bine.

Anne se dovedeşte a fi o persoană puternică, cu un simţ analitic foarte dezvoltat. Îi caracterizează pe toţi cei care locuiesc în anexă sau au vreo legătură cu ea, se îndrăgosteşte, iubeşte, are momente când îşi urăşte mama şi îşi idolatrizează tatăl, trece de la agonie la extaz, de la calm la vulcan, dar îşi păstrează o cursivitate aproape înăscută în textul cu care umple paginile jurnalului. Lamentaţiile ei nu sunt lamentaţii, ci sunt strigăte de ajutor. Literatura nu îţi dă voie să imprimi textului mesaje S.O.S. Istoria şi existenţa umană au tot dreptul să o facă, mai ales când vorbim de lupte inegale.

Cine ne-a impus asta?  Cine a făcut asta din noi, evreii, o excepţie printre toate popoarele? Cine ne-a făcut să suferim aşa? Dumnezeu e cel care ne-a făcut aşa, dar tot Dumnezeu e cel care ne va ridica.

Cum ar fi ca oricare dintre noi să nu se mai poată bucura pentru un timp îndelungat de bucuriile simple ale vieţii, precum lumina soarelui, sunetul oraşului, agitaţia pieţei sau un film la televizor? Cum ar fi ca după un an şi jumătate să poţi privi din nou noaptea şi stelele, cu riscul de a putea fi ucis? Sunt întrebări la care nu pot răspunde. Cine va putea răspunde, doar citind acest jurnal?

După un an şi jumătate, vedeam noaptea pentru prima dată iarăşi faţă-n faţă. După seara asta, dorinţa de a asista la acelaşi spectacol a fost mai maredecât frica de hoţi, de o caspă întunecoasăşi plină de şobolani sau jafuri.

Dacă ai putea fi ucis, ai mai privi stelele în noapte?

2 Comments

Filed under recenzii de carte

O criză japoneză


autor: Ryu Murakami
titlu: În supa miso
editura: Polirom
anul: 2006 (ediţia originală 1997)
nr. de pag.: 214
preţ: 10 lei
traducător: Florin Oprina

Există anumite cărți, care îți schimbă percepția asupra literaturii. Cred că În supa miso este una dintre cele. O prietenă îmi spunea înainte de a mă lovi de această carte că mă invidiază că urmează să citesc această carte. După ce am terminat de lecturat, am nutrit și eu același sentiment pentru cei care se vor lovi de acest roman.

Dincolo de violența romanului, dincolo de scenele sângeroase se ascunde de fapt prezentarea unei societăți japoneze aflată într-o criză de identitate, la mijlocul anilor 90. Ryu Murakami joacă rolul uni bun sociolog, transpus și în fragmentul următor:

 Clienții mai curioși mă întrebau de ce în Japonia există atâtea automate. Oricum sunt magazine non-stop peste tot. Nu mai e nevoie să pui și aparatele. Ba mai mult, de ce e nevoie să existe atâtea feluri de cafea la cutie și sucuri și băuturi energizante? Cum pot producătorii să aibă profit dacă fac atâtea sortimente? Nu știam nici acum să răspund la întrebările astea, iar la început nu reușeam să  înțeleg de ce întreabă americanii asemenea lucruri. Din punctul de vedere al străinilor, sunt multe chestii neobișnuite în țara asta și pe majoritatea  nu aș putea să le explic. De ce, în ciuda faptului că japonica e una dintre țările cele mai bogate, oamenii muncesc până  când se întâmplă să cadă morți? Poți înțelege niște fete din vreo țară din Asia, dar liceenele de aici de ce se protituează? Oricine pe lume muncește pentru fericirea familiei, dar în japonica există sistemul transferurilor la câte un post departe de casă și nimeni nu se plânge. Nu pot să explic lucrurile astea – și nu pentru că aș fi tâmpit. Așa ceva nu scrie nici în ziare, nici în reviste, șI nici la televizor nu vorbește nimeni de ele. Nu îți explică nimeni de ce în Japonia există feomenele astea, care, văzute din afară, par foarte stranii.

 O altă temă importantă este Japonia sexuală. Tokio, un paradis sexual,  este destinația ideală pentru americanii dornici de diferite manifestări ale sexualității. Totuși, spre deosebire de romanul Ecstasy, aici accentul cade mai mult pe crimă decât pe sex. Sexul e doar o rotiță din marele mecanism al crimei sângeroase.

Nu numai în Kabukicho, ci în oricare cartier de plăceri numărul celor care veneau acolo doar cu scopul de a face sex scădea. În Hihashi-Okubi e o stradă unde tipi de vârsta a doua stau la coadă să poată vorbi cu eleve de liceu. Intră într-o cafenea șI doar pentru că stau de vorbă, le plătesc cu câteva mii de yeni.

 Probabil cel mai persistent pasaj pentru perioada actuală, dar și pentru timpul care va veni este următorul, în care criam este prezentată ca un corp fizic ce nu comunică cu exteriorul. Cuvintele sunt de prisos în fața unei asemenea bucăți aproape suprarealiste.

 Pe nesimțite mi s-a conturat o halucinație: cum că barul nu avea ferestre , ci pe perete exista un un ecran uriaș pe care se transmiteau imagini din stradă. Lumea de afară, lumea în care oamenii încă se plimbau  și vorbeau, mi se părea ceva străin și îndepărtat. Pășisem deja în lumea morților. Afară oamenii vindeau șI cumpărau sex. Femeile, cu pielea zburlită pe picioare pe sub fustele scurte din cauza frigului, își ofereau corpul pentru bani, iar bărbații râdeau și cântau, căutând o femeie care să le risipească singurătatea. Neoanele pulsau, iar șleperii strigau după trecători. Vedeam imaginile astea ca pe o fotografie neclară. Abandonasem orice speranță. Lumea aia era acum mult prea departe de mine.

 Murakami revine mereu, mereu la aspecte din viața japonezilor. Religia este un subiect pe care pare a-l critica vehement. Venerarea elementelor naturale este motivul pentru care autorul japonez se oprește asupra religiei. Concluzia, religia japonezilor nu are multe în comun cu religia vesticilor.

În țara asta nu se gândește nimeni la Dumnezeu, și-a spus. Nimeni nu suferă, nimănui nu-i este atât de greu, încât să nu aibă altă scăpare decât să apeleze la Dumnezeu. Despre clopotele libaneze  i-a povestit un ziarist libanez care trăiește aici de peste douăzeci de ani. I-a spus că în Japonia nu există Hristos sau Mahomed, nu există dumnezei așa cum îi concept vesticii. Oamenii înfășoară câte o funie în jurul unui copac mare sau al unei pietre șI le consideră zei. Cică venerează spiritele străbunilor.

 Personajul central al cărții, psihopatul americanul Frank, autorul masacrului din bar, are o percepție foarte interesantă asupra istoriei Japoniei. E posibil ca Ryu Murakami să fi împrumutat o idée personală vocii personajului. Aici trebuie ținut cont șI de back-ground-ul american al autorului japonez.

 – E foarte interesantă istoria japoniei. Peruanca știa multe. De dinainte de Hristos, japonezii n-au făcut altceva decât să cultive orez. Au importat tobele din Africa, au aflat despre prelucrarea metalului din Persia, dar tradiția lor de cultivatori de orez a rămas neschimbată. Însă, când portughezii le-au adus arme de foc, lucrurile s-au schimbat. Au început războaie. Până atunci se luptaseră doar cu săbii. Era ceva elegant, ca un dans ritual. Vezi asta în filme. Au început însă să folosească din ce în ce în ce mai mult armele de focșI au invadat țările vecine. Numai că, neavând până atunci ocazia să interacționeze cu străinii, erau nepricepuți la ocupații și aclimatizări. CeilalțI au început să-i urască. RĂzboaiele astea stângace au continuat până la bombele atomice. Apoi și-au schimbat mentalitatea, au decis să nu se mai războiască și s-au concentrate asupra producției de electronice. Li s-a potrivit. Probabil că era drumul spre progress menit lor. Au pierdut războiul, dar de fapt lupta lor s-a dat cu America pentru influența în China șI în Asia de Sud-Est. Așa au trecut câteva zeci de ani șI în cele din urmă poțI spune că japonezii au câștigat.

Recomand cu căldură această carte unor cititori fără inhibiții.

Leave a comment

Filed under recenzii de carte