Tag Archives: literatura japoneza

Pe Ryu Murakami nu mi l-aş dori printre prieteni…



TitluPiercing

AutorRyu Murakami

EdituraPolirom

Anul apariției: 2009 (1994, ediţia originală)

Număr de pagini: 207

Preț estimativ: 25 lei

Traducător: Mihaela Butnariu

 

Avem de a face cu un alt thriller psihologic marca Murakami Ryu. Ăsta e genul de om pe care nu mi l-aş dori niciodată prieten, dar cărţile lui pur şi simplu le devorez. Ca o paranteză, nici pe Kafka nu mi l-aş fi dorit prieten. Asta îmi dă ideea de a alcătui un top al scriitorilor favoriţi pe care nu aş dori să îi am printre prieteni.

Piercing nu este o carte despre arta tatuajelor şi a piercingului, ci mai degrabă titlul reprezintă un simbol, un simbol al durerii de scurtă durată la nivel fizic, dar care persistă mental pentru totdeauna.

Kawashima Masayuki este personajul principal, un japonez cu o carieră strălucită în domeniul de media & publicitate, dar cu un pronunţat caracter patologic dobândit în copilărie din relaţia cu mama sa, dar şi cu alţi copii la orfelinat, după ce se hotărâşte să scape de iadul de acasă.

Când era mic, ca să scape de durere şi de spaima provocate de bătăile repetate ale mamei lui, se autosugestiona că nu el era cel lovit în momentul acela şi astfel reuşea să nu mai simtă durerea.

Taku-chan îşi iubea iepuraşul mai presus de orice, iar seara se ruga de îngrijitoare să-l lase să doarmă cu el în braţe. Într-o zi, chiar sub ochii lui Kawashima, Taku-chan, care până atunci se jucase cu iepuraşul, mângâindu-l  cu gingăşie, l-a apucat dintr-o dată de urechiuşele încă fragede, s-a ridicat în picioare şi l-a izbit cu putere de caldarâm.

Această ultimă imagine o percep extrem de poetic, un iepure zdrobit de caldarâm. Nu mă întrebaţi de ce. Ştiu doar că mintea şi sufletul meu funcţionează diferit decât mintea şi sufletul altora.

Avem de a face cu mai multe simboluri. Murakami insistă foarte mult pe spărgătorul de gheaţă, pe care îl împrumută din filmul Basic Instinct. La fel ca şi piercingul, acest spărgător simbolizează acea moarte violentă, pe care Murakami o prezintă obsesiv. Personalitatea întunecată a lui Kawashima este cel mai bine reprezentată atunci când se naşte îl el un instinct primar opus celui părinte-copil. Personajul are un moment în care vrea să înfigă spărgătorul de gheaţă în propriul copil. Găsim o patologie ereditară, caracteristică întregului microroman. Toate personajele par a fi copii la o scară mai mare sau mai mică a lui Kawashima: soţia, prostituatele întâlnite, tovarăşii de joacă de la orfelinat din amintirile personajului. Astfel, Kawashima devine un exponent al copiilor maltrataţi de părinţi şi, care este pregătit să devină agresor pentru a avea un tablou complet.

Kawashima ajunsese să se considere un exponent al acestor copii maltrataţi de părinţi. Un exponent al copiilor deveniţi nişte puncte nesemnificative în diorama întunecată, un martir care-şi înfrunta inamicii gigantici doar cu un spărgător de gheaţă în mână.

Părul, bătut de vântul îngheţat şi puternic, îi stătea vâlvoi, sârmos, dinţii îi clănţăneau în gură, nasul îi curgea, ochii îi clipeau necontenit şi îi dăduseră până şi lacrimile.

Financial Times scria despre microromanul lui Murakami că este echivalentul unui film horror de o intensitate obsesivă. Intriga este bine dozată, iar finalul este deschis. Pentru a vă deschide apetitul pentru acest volum, vă mai dau un citat şocant. Este replica mamei către fiul ei, rememorată de Kawashima.

Eşti un copil ciudat. O să ajungi nebun când o să creşti mare. Ştiu asta pentru că am avut un coleg de clasă ca tine. Am fost la el la spital doar o dată. Băiatul ăla îşi petrecea tot timpul într-o cămăruţă fără ferestre  şi (…) stătea cu urechea lipită de perete ascultând o voce, pe care numai el o auzea”

Nota cititorului: 9

Advertisements

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Simplu, Mishima


Autor: Yukio Mishima
Titlu: Tumultul valurilor
Editura: Humanitas Fiction
Anul: 2010 (ediţia originală 1954)
Nr. de pag.: 187
preţ: 27 RON
Traducător: Andreea Sion

Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce privește talentul, îmi este mult superior. Sunt cuvintele nobelatului Yasunari Kawabata, dovada unei modestii pe care, cu greu o putem găsi în încrâncenatul Occident, fie că e vorba de Europa sau de Statele Unite.

Avem de a face cu o poveste de dragoste aproape clasică, aproape arhetipală, cu o insulă niponă care, după Al Doilea Război Mondial, reușește să își păstreze naturalețea și armonia cu natura. Povestea de dragoste, până a ajunge la desăvârșire, este supusă tuturor factorilor de presiune posibili: invidia umană, răutatea, egoismul patriarhal, bârfa etc.

Se simțea în deplină armonie cu natura bogată care-l înconjura. Când respira adânc, ceva nevăzut, zămislit de natură pătrundea adânc în trup. Când asculta freamătul mării, simțea că acea melodie a valurilor uriașe era una cu clocotul tineresc al sângelui care-i curgea prin vine. În viața lui de zi cu zi, Shinji nu simțise vreodată lipsa muzicii, cu siguranță pentru că natura însăși îi împlinea această nevoie. /pentru bucureșteni, muzica vine din winamp, dacă nu de la vecinul de deasupra/

Dragostea dintre Hatsue și Shinji este descrisă, în mod natural, cu elemente de romantism, care însă nu au nimic în comun cu desuetul, fiind o adevărată sărbătoare pentru cititor.

În fața lui era o fată goală, aplecată înainte, uscându-și cămașI cămașa de corp albă. O ținea aproape de flăcări, cu ambele mâini, șI partea de sus a trupului îi era complet descoperită. Când s-a dumirit că nu era un vis, într-o clipă de șiretenie, Shinji s-a gândit să se prefacă adormit în continuare și s-o urmărească pe furiș, printer genele mijite. Dar trupul lui Hatsue era prea frumos pentru a fi privit doar așa, pe nemișcate.

Când lumea insulară, pe care o putem numi și rurală, ia contact cu lumea urbană japoneză, au loc episoade la început amuzante, care cu timpul sunt integrate spațiului marilor orașe. Putem afirma că Mishima reușește să îmbine cele două planuri fără a da naștere la imixtiuni nedorite.

În prima seară la Kyoto, am fost lăsați liberi și ne-am dus la un cinematograf mare din apropiere, So-yan, Katsu-yan șI cu mine. Era foarte frumos, ca un palat. Dar scaunele erau înguste șI tari, de parcă stăteam pe-o prăjină. Ne dureau fundurile și nu ne găseam locul. Un om din spatele nostrum a țipat la noi.: Jos! ‘Jos! Așezați-vă!’ Ce-o fi vrând , că doar suntem așezați, ne-am gândit noi, dar el ne-a explicat, imediat: De fapt, erau ridicate și, dacă le dădeai  în jos, se făceau scaune de-adevăratelea. Ne-am pus mâinile-n capde rușine. Pe urmă le-am dezvoit și erau moi și pufoase, de putea ședea și împăratul pe ele. M-am gândit că aș vrea s-o așez și pe mama o dată pe așa un scaun.

Un personaj interesant este tatăl lui Hatsue, care reprezintă un model pentru societatea japoneză de secol 19, dar care tinde a deveni perimat în fața modernității și a noilor tendințe antropologice.

Terukichi întruchipa pe drept cuvânt truda, voința și ambiția întregii insule. Plin de vigoare oarecum necioplită a omului care se îmbogățise pornind de la nimic, se încăpățânase  mereu să nu accepte nici o funcție oficială în sat, câștigând astfel și mai mult respectul sătenilor.

Există două elemente care scot povestea din zona,  să o numim romantică, și o plasează într-o sferă modernă sau chiar post-modernă. Prima dintre ele se referă la  anti-legenda insulei, care iese din template-ul legendei unei insule.

În orice caz, demult, un prinț dintr-o țară îndepărtată s-a urcat pe o corabie de aur și a ajuns pe insula Utajima. Prințul a luat de naevastă o fată din partea locului și, când a murit, a fost îngropat cu mare cinst, într-un tumul. Nu s-a  păstrat nicio poveste despre viața lui, nu i s-a pus în seamă nici una dintre acele întâmplări. Cutremurătoare care iau amploare oe măsură ce sunt transmise mai departe și creează o imagine legendară… Presupunând că legendele se nasc din fapte adevărate, tăcerea care învăluie figura prințului e mărturia unui trai fericit și lipsit de evenimente. Poate că a fost o ființă celestă, coborâtă pe un tărâm necunoscut. Poate că și-a dus viața pământească neștiut de lume, înconjurat de fericire și de binecuvântarea zeilor. Poate de aceea rămășițele lui au fost îngropate în tumulul ce se ridica deasupra frumoasei plaje de la Gori și a stâncii Hachijo-ga-shima, nelăsând în urmă nicio poveste.

Ca orice mare autor, Yukio Mishima este și poet. Mai jos, aveți o mostră din poezia pe care am întâlnit-o în Tumultul Valurilor.

Când îmbătrâneau, florile lor păreau niște capete ciufulite abia trezite din somn, însă acum își înălțau petalele senzuale, albe și puternice, pe cerul de cobalt.

Mergând pe aceeași notă, romantică, Mishima face una dintre cele mai frumoase descrieri pentru sâni.

Când a văzut sânii fetei, a înțeles de ce cleveteala despre ea șI fiul său se stinsese de la sine, cu timpul. Odată ce-i vedea, nicio femei nu se mai putea îndoi: erau ai unei fete care nu cunoscuse bărbatul. Abia îmbobociți, te făceau să te gândești cât de frumoși vor fi când vor înflori de-a binelea. Între cele două mici coline pe care se înălțâa câte  câte-un mugur trandafiriu, se întindea o vale, arsă de soare, dar fără să-și fi pierdut ceva din delicatețea, netezimea sau prospețimea pielii, amintind de o primăvară timpurie. Sânii fetei se dezvoltaseră în pas cu restul trupului și  nu erau mici, dar lăsau să se ghicească o oarecare duritate, de parcă rămăseseră la hotarul somnului, gata să se trezească la cea mai mică atingere de pană sau adiere de vânt.

Al doilea motiv, care scoate povestea de dragoste din zona romantică, dar și din zona romanțioasă este propoziția din final. Se pare, că nu întotdeauna un happy-end este exclusiv meritul marii iubiri a celor doi protagoniști. Una dintre muncile lui Hercule, tradusă aici într-o aventură pe mare, în care, Shinji, protagonistul romanului își riscă viața în mod inconștient devine laitmotivul împlinirii celor doi îndrăgostiți. Misogin, sau cum?

El știa bine că trecuse încercarea numai prin propriile-i puteri.

 

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

În căutarea oii fantastice: părere de cititor (I)


Titlu: În căutarea oii fastastice
Autor: haruki Murakami
Editura: Polirom
Preț estimativ: 16 lei

Haruki Murakami nu este singurul autoir japonez de top al momentului. Putem totuși spune, folosind o expresie uzitată că Haruki reprezintă perla coroanei literaturii nipone contemporane. Fiind un autor care îmbină până la cele mai fine mecanisme realul cu fantasticul, sacrul cu profanul, este foarte greu să mă poziționez din perspectiva unui cititor neimplicat sau obiectiv.

În căutarea oii fantastice trebuie privită ca o metaforă a anxietății omului secolului al XX-lea în fața necunoscutului, insolitului. Oaia lui Murakami preia din atributele vacii indiene doar la nivel superficial, devenind pe de o parte un animal sfânt, dar și un subiect TABU. Prin primele 100 de pagini am nvigat anevoios, datorită coborârii textului parcă prea adânc în cotidianul imediat al anilor 1970-1980. Totuși am dat peste un pasaj savuros, o odă adusă anatomiei umane dintr-o perspectivă nouă, cel puțin pentru mine. Subit, urechea devine centrul universului erotic și sexual.

De fapt, motivul pentru care n-am aruncat fotografia în fundul vreunui sertar a fost că, într-un anumit sens, urechile respective mă fermecau. Erau niște urechi de vis, urechi în toată puterea cuvântului. Niciodată imaginea mărită a vreunei alte părți anatomice (inclusiv a organelor genitale) nu avusese asupra mea un asemenea efect

Pe lângă acest surprinzător fetiș, Haruki Murakami controlează și zone de silogism, în care creionează o serie de reflexii prin personajele sale.

Onestitatea și adevărul sunt ca propa și pupa unui vapor. la început își face apariția onestitatea, al sfârșit adevărul. Intervalul dintre ele este direct proporțional cu dimensiunile vaporului.

VA URMA săptămâna viitoare

21. noiembrie 2011

 

3 Comments

Filed under recenzii de carte

Tăticul lui H. Murakami


Titlu: Amurg

Autor: Osamu Dazai

Editura: Polirom

Anul apariției: 2008, ediția originală 1947

Număr de pagini: 212

Preț estimativ: 10 lei

Traducător:  Angela Hondru

 

Se întâmplă un fenomen ireversibil între mine, ca cititor și literatura japoneză de secol XX. Chimia lucrează intens pe această cale. Chiar pe coperta I a romanului lui Osamu Dazai apare o informație foarte prețioasă publicată în The Guardian: Osamu Dazai este profesorul la a cărei școală s-a format Haruki Murakami. Informația este cu atât mai prețioasă, cu cât zilele acestea, Haruki Murakami este anunțat pe lista favoriților la Nobel.

Amurg este un roman scris la persoana I, având un narator feminin, în persoana lui Kazuko, o femeie de 29 de ani, provenită dintr-o familie aristocratică. Deși un roman biografist, acesta este unul în care blândețea peniței pune în umbră ororile războiului, consumul de droguri și adulterele din lumea artiștilor.

După cel de-al doilea război mondial, societatea japoneză face tranziția de la monarhie spre capitalism, idee care ucide până și dorința unei revoluții.: Revoluția și dragostea sunt cele mai grozave și mai plăcute lucruri din lum, fapt de care ne-am dat seama  după ce am gustat din strugurii acri ai minciunii pe care ni i-au oferit bătrânii înțelepți.

Totuși, apare regretul dispariției ultimului mohican, al ultimului bastion aristocratic în viziunea naratoarei: Am considerat că mama este ultima dintre cei care-și sfârșesc viața frumos, dar trist, fără să lupte cu nimeni, fără să urască sau să trădeze pe cineva. De-acum înainte, astfel de oameni nu mai aveau ce căuta pe lume. Cei care mor sunt frumoși.

Revoluția capătă un simbol neașteptat, creionând practic cele mai frumoase pagini ale romanului. Pierderea mamei, răpusă de boală, pierderea fratelui, care s-a sinucis, indiferența bărbatului pe care îl iubește, toate acestea sunt salvate de apariția unui copil născut doar din dragostea lui Kazuko și de un gând insolit: Pentru mine, înfăptuirea proprie revoluții înseamnă să dau naștere copilului conceput cu bărbatul pe care-l iubesc și să-mi cresc apoi copilul cum se cuvine. (…) Îmi doresc mult ca soția ta să-mi țină copilul în brațe măcar o dată.

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

O criză japoneză


autor: Ryu Murakami
titlu: În supa miso
editura: Polirom
anul: 2006 (ediţia originală 1997)
nr. de pag.: 214
preţ: 10 lei
traducător: Florin Oprina

Există anumite cărți, care îți schimbă percepția asupra literaturii. Cred că În supa miso este una dintre cele. O prietenă îmi spunea înainte de a mă lovi de această carte că mă invidiază că urmează să citesc această carte. După ce am terminat de lecturat, am nutrit și eu același sentiment pentru cei care se vor lovi de acest roman.

Dincolo de violența romanului, dincolo de scenele sângeroase se ascunde de fapt prezentarea unei societăți japoneze aflată într-o criză de identitate, la mijlocul anilor 90. Ryu Murakami joacă rolul uni bun sociolog, transpus și în fragmentul următor:

 Clienții mai curioși mă întrebau de ce în Japonia există atâtea automate. Oricum sunt magazine non-stop peste tot. Nu mai e nevoie să pui și aparatele. Ba mai mult, de ce e nevoie să existe atâtea feluri de cafea la cutie și sucuri și băuturi energizante? Cum pot producătorii să aibă profit dacă fac atâtea sortimente? Nu știam nici acum să răspund la întrebările astea, iar la început nu reușeam să  înțeleg de ce întreabă americanii asemenea lucruri. Din punctul de vedere al străinilor, sunt multe chestii neobișnuite în țara asta și pe majoritatea  nu aș putea să le explic. De ce, în ciuda faptului că japonica e una dintre țările cele mai bogate, oamenii muncesc până  când se întâmplă să cadă morți? Poți înțelege niște fete din vreo țară din Asia, dar liceenele de aici de ce se protituează? Oricine pe lume muncește pentru fericirea familiei, dar în japonica există sistemul transferurilor la câte un post departe de casă și nimeni nu se plânge. Nu pot să explic lucrurile astea – și nu pentru că aș fi tâmpit. Așa ceva nu scrie nici în ziare, nici în reviste, șI nici la televizor nu vorbește nimeni de ele. Nu îți explică nimeni de ce în Japonia există feomenele astea, care, văzute din afară, par foarte stranii.

 O altă temă importantă este Japonia sexuală. Tokio, un paradis sexual,  este destinația ideală pentru americanii dornici de diferite manifestări ale sexualității. Totuși, spre deosebire de romanul Ecstasy, aici accentul cade mai mult pe crimă decât pe sex. Sexul e doar o rotiță din marele mecanism al crimei sângeroase.

Nu numai în Kabukicho, ci în oricare cartier de plăceri numărul celor care veneau acolo doar cu scopul de a face sex scădea. În Hihashi-Okubi e o stradă unde tipi de vârsta a doua stau la coadă să poată vorbi cu eleve de liceu. Intră într-o cafenea șI doar pentru că stau de vorbă, le plătesc cu câteva mii de yeni.

 Probabil cel mai persistent pasaj pentru perioada actuală, dar și pentru timpul care va veni este următorul, în care criam este prezentată ca un corp fizic ce nu comunică cu exteriorul. Cuvintele sunt de prisos în fața unei asemenea bucăți aproape suprarealiste.

 Pe nesimțite mi s-a conturat o halucinație: cum că barul nu avea ferestre , ci pe perete exista un un ecran uriaș pe care se transmiteau imagini din stradă. Lumea de afară, lumea în care oamenii încă se plimbau  și vorbeau, mi se părea ceva străin și îndepărtat. Pășisem deja în lumea morților. Afară oamenii vindeau șI cumpărau sex. Femeile, cu pielea zburlită pe picioare pe sub fustele scurte din cauza frigului, își ofereau corpul pentru bani, iar bărbații râdeau și cântau, căutând o femeie care să le risipească singurătatea. Neoanele pulsau, iar șleperii strigau după trecători. Vedeam imaginile astea ca pe o fotografie neclară. Abandonasem orice speranță. Lumea aia era acum mult prea departe de mine.

 Murakami revine mereu, mereu la aspecte din viața japonezilor. Religia este un subiect pe care pare a-l critica vehement. Venerarea elementelor naturale este motivul pentru care autorul japonez se oprește asupra religiei. Concluzia, religia japonezilor nu are multe în comun cu religia vesticilor.

În țara asta nu se gândește nimeni la Dumnezeu, și-a spus. Nimeni nu suferă, nimănui nu-i este atât de greu, încât să nu aibă altă scăpare decât să apeleze la Dumnezeu. Despre clopotele libaneze  i-a povestit un ziarist libanez care trăiește aici de peste douăzeci de ani. I-a spus că în Japonia nu există Hristos sau Mahomed, nu există dumnezei așa cum îi concept vesticii. Oamenii înfășoară câte o funie în jurul unui copac mare sau al unei pietre șI le consideră zei. Cică venerează spiritele străbunilor.

 Personajul central al cărții, psihopatul americanul Frank, autorul masacrului din bar, are o percepție foarte interesantă asupra istoriei Japoniei. E posibil ca Ryu Murakami să fi împrumutat o idée personală vocii personajului. Aici trebuie ținut cont șI de back-ground-ul american al autorului japonez.

 – E foarte interesantă istoria japoniei. Peruanca știa multe. De dinainte de Hristos, japonezii n-au făcut altceva decât să cultive orez. Au importat tobele din Africa, au aflat despre prelucrarea metalului din Persia, dar tradiția lor de cultivatori de orez a rămas neschimbată. Însă, când portughezii le-au adus arme de foc, lucrurile s-au schimbat. Au început războaie. Până atunci se luptaseră doar cu săbii. Era ceva elegant, ca un dans ritual. Vezi asta în filme. Au început însă să folosească din ce în ce în ce mai mult armele de focșI au invadat țările vecine. Numai că, neavând până atunci ocazia să interacționeze cu străinii, erau nepricepuți la ocupații și aclimatizări. CeilalțI au început să-i urască. RĂzboaiele astea stângace au continuat până la bombele atomice. Apoi și-au schimbat mentalitatea, au decis să nu se mai războiască și s-au concentrate asupra producției de electronice. Li s-a potrivit. Probabil că era drumul spre progress menit lor. Au pierdut războiul, dar de fapt lupta lor s-a dat cu America pentru influența în China șI în Asia de Sud-Est. Așa au trecut câteva zeci de ani șI în cele din urmă poțI spune că japonezii au câștigat.

Recomand cu căldură această carte unor cititori fără inhibiții.

Leave a comment

Filed under recenzii de carte