Tag Archives: poezie contemporana

Adela Greceanu: Există femei care nu au talentul de a fi femei (fragment de interviu)


si-cuvintele-sint-o-provincie_1_fullsize

Andrei Zbîrnea:  Trebuie să îți fac o mărturisire la începutul acestui dialog. Am citit volumul „Și cuvintele sînt o provincie” în format e-book. Mi-a plăcut foarte mult, așa că m-am decis să îl cumpăr și în format clasic. La Bastilia – gazda acestui interviu – nu îl aveau, la Cărturești Verona nici atât. Același lucru mi s-a întâmplat și la Eminescu. Abia în a patra librarie am reușit să dau de el, la Humanitas Cișmigiu. Se întamplă ceva cu interesul pentru poezia românească contemporană? Sau a fost doar o conjuctură favorabilă?

Adela Greceanu: Eu mă bucur foarte tare că nu ai mai găsit cartea în nicio librărie, la două luni de la apariția ei. Din câte știu, ea a fost distribuită și în lanțul Librarium și în lanțul Cărturești. Sigur și în Librăriile Humanitas, pentru că Editura Cartea Românească are difuzare foarte bună. Așa că, dacă nu ai găsit-o, nu înseamnă că nu au avut cartea, ci înseamnă că s-a vândut. Chiar dacă fiecare librărie a vândut doar două-trei exemplare, cîte a primit, tot e ceva, pentru că vedem încă în librării cărți de poezie apărute acum câțiva ani peste care s-a așezat praful. Și s-a așezat praful poate și din vina librăriilor, care, departe de scoate în față cărțile de poezie, le așază undeva într-un colț, undeva în spate, undeva jos, undeva sub alte cărți. Sigur că există și excepții, una dintre ele este chiar Librăria Bastilia, unde facem interviul ăsta. Și stăm chiar lângă raftul cu poezie, care e sus aici, la vedere, în al nouălea cer, în podul librăriei. Deci nu știu dacă în ultimul timp a crescut interesul pentru poezia română contemporană. Poate că depinde de la carte la carte, de la caz la caz.

AZ: Pe coperta a patra a volumului apărut la Cartea Românească în 2014 citim că Și cuvintele sînt o provincie „este un poem despre singurătate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar și despre limbaj, despre limitele și neputințele sale”. Care este povestea din spatele acestui volum? Și de unde au venit cuvintele care mie mi-au plăcut cel mai mult aici: tartină, a gestiona o relație și cvasinecunoscută? Îmbinarea dintre cele trei mi s-a părut savuroasă.

AG: Cred că totul a început de la o idee care ajunsese să mă obsedeze: ideea că există femei care nu au talentul de a fi femei. Așa începe cartea, „Îmi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie”. Și am scris primele cinci texte, după care m-am oprit. Și m-am oprit pentru multă vreme, pentru câteva luni de zile, dacă nu chiar pentru un an, un an și ceva. Și s-a întâmplat ca Marin Mălaicu-Hondrari să mă invite la Festivalul de Poezie de la Bistrița pentru a treia sau a patra oară și deja îmi era jenă să vin iar cu poeme din cărțile vechi, în care nici nu mă mai regăsesc acum, mi-e destul de greu să le citesc. Am acceptat invitația de la Bistrița, gândindu-mă că o să citesc aceste cinci poeme. Asta era în 2013. La puțin timp după Bistrița, am primit o altă invitație, la Festivalul Dilema Veche de la Alba-Iulia. Am acceptat și această a doua invitație, aveam poeme noi. Le-am citit tot pe astea cinci. În public erau oameni care fuseseră și la Bistrița. Publicul de poezie e destul de restrâns, dar fidel. După un timp am mai primit o invitație, de la regretatul Andrei Bodiu, care a făcut Maratonul de Poezie Feminină la Brașov, la sfârșitul lui 2013. Am acceptat și această invitație, pentru că aveam poeme noi. Desigur, erau aceleași poeme noi. Și în public erau oameni care fuseseră la Bistrița sau la Alba-Iulia sau și la Bistrița și la Alba-Iulia. Aveam aceste cinci poeme cu care am defilat la trei festivaluri într-un an și m-am zis că totuși ar fi cazul să mai scriu cîteva, că, uite, oamenii mă invită la festivaluri, și-au amintit de mine că scriu poezie. Și am continuat să scriu și lucrurile au început să se lege la un moment dat. Mi-am pus problema de ce o cheamă pe naratoarea cărții de poezie Adila și nu Adela. Și am dat o explicație în textul care se numește Udo și în care e vorba de doi copii, un băiat și o fetiță de cinci ani, Udo și Adila, care se joacă la gard, se joacă având mereu între ei un gard de sârmă. Și acolo cumva, spun eu, se lămurește de unde vine numele Adila: așa o strigă Udo. Lucrurile au continuat să se lege: pe măsură ce scriam, mă întorceam, pe măsură ce înaintam, mă întorceam. Mă întorceam la o idee, mă întorceam la un personaj, mă întorceam la o imagine, pentru că mai aveam ceva de spus. Așa am observat că se construiește ceva, care s-ar putea să fie foarte legat, aproape ca într-o povestire. Și mi-a plăcut foarte tare asta pentru că într-un fel eu mereu am lucrat așa, doar că acum am făcut-o, de la un punct încolo, programatic. Apoi mi-am zis că ar trebui să se întâmple ceva în povestea asta și s-a întâmplat: personajul pleacă de acasă. Cît despre cuvintele despre care spui că ți-au plăcut așa de mult, pot spune că și mie mi-au plăcut, de asta am și scris despre ele: tartină, a gestiona o relație și cvasinecunoscută. Mărturisesc faptul că lucrurile stau întocmai ca în text. Ca și pe Adila, și pe mine m-au obsedat aceste cuvinte, mi-au rămas în minte și în inimă și, de-acum, și-n literatură. Am înțeles, scriind, că ele sunt sinonime pentru mine.

—————————————————-

*  Interviu integral va apărea în revistă CONTA în cursul lunii mai.

* sursa foto: elefant.ro

Leave a comment

Filed under rock (în)terviu Praga

Sisteme anticanonice de zbor


10169410_948888295138445_457272639478824010_n

Vă provoc la un mic exercițiu de imaginație. Dacă Felix Nicolau ar fi fost, printr-o eroare neforțată a geografiei, Felix Baumgartner, cu siguranță că nu și-ar fi pierdut vremea pe meleagurile românești. Mai mult, el nu s-ar fi limitat la BASE jumping și la sky diving, ci ar fi proiectat sisteme anticanonice de zbor, prin care să poată ajunge și la corporatiști și la fashion-iști, dar și la spărgătorii de semințe din scara blocului. De aici și până la poetical incorrectness, de care pomenește O. Nimigean în postfața volumului bilingv (român-englez) kamceatka – time IS honey (Vinea, 2014), nu mai e decât un pas, pe care vă invit să îl parcurgem împreună.

Volumul lui Felix Nicolau se comportî ca un peformant breviar-instrumentar al poeziei de astăzi, din care nu poate să lipsească nici ostentația, nici faptul comun devenit peste noapte element al senzaționalului și nici frumoasa viață literară construită în jurul terasei de la Muzeul Literaturii (doar pentru cunoscători), AKA socialul din jurul literaturii de azi.

ministrul cipriot de externe, în vizită în românia
membrii formației ac/dc vor vizita casa poporului
furtună puternică în mehedinți – un dispărut
sediul facultății de jurnalism a fost spart
(burtieră, p.42)

n-am știut că literatura e-o chestie de ce bei
cu cine și unde când am aflat eram așa de bătrân
că nu mai aveam răbdare nici să fac sex
darmite să mă rostogolesc de pe o bucă pe alta
la terasa de la muzeul literaturii
(all I wanna do is to get drunk here with you, p.80)

Cu toate că fuge de epatare, de sensibilitate cu orice preț și de momentele vădit romantice, Felix Nicolau nu se ferește să derapeze controlat printre sintagme pline de candoare, unele chiar de gingășie. Sunt câteva texte în care criticul renunță la hainele chibițului în favoarea unui costum glamour de star rock, adaptat anului 2014. De aici se nasc poate cele mai frumoase poeme cuprinse în volumul kamceatka –time IS honey. Când dragostea vede un tigru în orice cangur pitic (suflet de corporatist, p.22), e clar că din balcon focul se aude exact ca o ploaie torențială. (cea mai grasă actriță din 2016, p.30). Cel puțin așa îl percep eu pe Felix în formula sa lirică, formulă pe care o experimentase cu succes și în romanul Tandru și rece (Cartea Românească, 2007). Mai mult, poemul Buddha, pe care îl redau integral mai jos, mă face să mă întorc la acest roman cât mai curând.

nu știu de ce în dimineața de față
am certitudinea că Iosif Visarionovici Stalin
s-a reîncarnat în cățeaua huskey de zăpadă
mai mult o uriașă vulpe polară care țopăie
scâncește se alintă plânge âși mușcă labele
și mă imploră cu ochii din sticlă bleu făcută
la turda să îi dau drumul din țarcul
de plasă metalică doar cât trage o goană în
jurul curții de sub brăduții grași și peste
mușcate în salturi enorme și strâmbe

păianjenul nevricos spânzurat pe pânza țesută
între stâlpii foișorului rpșcat nu poate fi
decât frank sinatra
(Buddha, p.50)

Dacă mai adăugăm acestui cocktail federei, versaci și maradone și dacă acceptăm ideea că pe sub unghii mi se scurg reziduuri de engleză americană (parbriz, p.102), putem spune că am avut o seară remarcabilă în compania unei poezii arțăgoase.

imaginați-vă bikinii mei din tigru bengal
pentru voi nu exist! sunt ca Siberia închisă pentru turiști (…)
o cusătură fină e mai rară decât un forehand nimicitor
ți-aș putea da versace
ți-aș putea da dior
ți-aș putea naște federei schumacheri maradone
(I Love Fashion TV, p.24)

PS: După mai multe lecturi succesive din volumul lui Felix Nicolau am început să cred din nou că poezia ne poate salva. Nu știu în ce mod, dar poate că aflăm ceva mai târziu.

sursa foto: facebook

1 Comment

Filed under rubrica poetică

O recenzie de Ioana Miron


Andrei Zbîrnea promite

Andrei Zbârnea promite. Promite Rock în Praga în poezia română contemporană. Titlul volumului mă trimite în mod automat către spiritul boem, praghez, în care muzica reprezintă un pilon fundamental, ilustrativ, volumul său fiind o adevărată performanţă lirică. Adela, Rock şi Iederă, aceste trei părţi ale întregului Rock în Praga conturează suflul poetic al lui Andrei Zbârnea, plasându-l în categoria vocilor aparte din poezia română contemporană.

Adela este de fapt Sânzâiana, iar acest personaj este reinventat şi reconturat într-o manieră originală. Versuri precum ,,știu că nu vorbești româna, dar oricum îţi scriu”, ,,renunţasem la o invitaţie la teatrul naţional din partea unor fanatici religioși pentru a te întâlni. ultimii bani, suveniruri pentru cei de acasă. și tu, tu Adela, tuAdela tuAdela”, ,,erai pur și simplu Adela, de aceea nici măcar nu m-am chinuit să îţi reţin numele. rămâne între noi, aveţi niște nume foarte complicate”, toate aceste versuri subliniază ideea că personajul central feminin, din această primă parte a volumului este o fantoşă. Adela lui Garabet Ibrăileanu rămânea fetiţa candidă, timidă, pe cand Adela lui Andrei Zbîrnea devine un adevărat star rock pe scena pragheză.

În a doua parte a cărţii, Rock,  este de ajuns să apăs butonul play al întregului mecanism poetic, pentru ca ,,ascunși sub pânza de păianjen” să întâlneşti moartea pântecelor care ,,se despică în mii de bucăţi”. Acestă a doua parte conţine mottourile pieselor metal şi deci ne aflăm în faţa unui playlist…poetic! Să visăm în remix, să cauţi „pe youtube a feast of friends, doors, incearca sa fredonezi, oriunde te-ai afla.” Andrei Zbârnea ne propune o ,,terapie” prin rock şi poezie, faţă în faţă cu realitatea post douămiistă, când ,,osama killed obama”.

Ultima parte a volumului Rock în Praga este intitulată şerpuitor şi sugestiv Iederă. ,,în anglia iedera era considerată divinitatea feminină.” Iedera.este alcătuită din poeme scurte, compacte, care înglobează şi surprind, într-un mod fotografic realităţi, stări, obiecte, unde poetul este ascuns ,,între şinele prăfuite”, unde ,,tramvaiul este un vis catatonic.”

Putem parcurge Rock în Praga cu ,,paşi de rock and roll”, să aflăm cum arată un ,,child in time” şi ,,să găsim un alt nume/ pentru divinitatea feminină” sau ,,de ce iedera acoperă patul”.

PS: Doar luna aceasta, cartea poate fi cumpărată cu 5 lei de pe site-ul editurii.

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

un ombladon (mult) mai sentimental



Titlu: Autoportret gol pușcă (poeme despre ciute nebune)

EdituraHerg Benet

Anul apariției: 2012

Număr de pagini: 155

Preț estimativ: 20 lei

Cosmin Dodoc joacă un rol la care mulți tânjesc, dar pe care nimeni nu și-l asumă, acela de ombladon al poeziei autohtone. Aceasta nu e decât o primă abordare, căci volumul necesită o privire mult mai atentă.

Ca fin observator al socialului, Dodoc ne oferă imagini deja consacrate, dar reinterpretate. Balcanismul nu ocolește nici poemele din acest volum.

într-o lume în care la priveghi se joacă rummy

iar la nuntă se gătesc colive și sarmale cu mămăliguță

(cheri – fără hyppi, jim morrison și shot-uri, p. 12)

 

Dodoc oscilează între momentele de hip-hop poetic precum: moartea va fi un poem exact ca acesta/ înțeles de unii și blamat de alții/ eu nu voi mai fi cosmin dodoc voi nu veți mai fi voi (cheri – fără hyppi, jim morrison și shot-uri, p.14) și un lirism de o frumusețe aproape brutală: recunoaște că ai scuipa extazul ca pe o coajă de sămânță dacă m-aș retrage într-o pivniță unde să reduc amintirile la tine (du-te dracului femeie, p.17)

Ceea ce-l separă pe Cosmin Dodoc de Ombladon este un cult accentuat al femeii, femeie care, spune autorul, se iubește din genunchi/ca o rugăciune. (femeia se iubește din genunchi, ca o rugăciune, p.22)

Măștile lui Cosmin Dodoc nu se opresc aici. Avem un Cosmin nostalgic și naiv care murdărește pantalonii cu petale de pink floyd (poezie de dragoste fără început și sfârșit, p.30), un Cosmin venit parcă din generația beat americană, care nu scuipă, nu înjură, nu perfectează contracte de închiriere pentru trupuri umane (omul-ghicitoare, p.127), un Cosmin conectat la divinitate prin ultimele gadget-uri și care negocia un telefon cu taxă inversă cu Dumnezeu. (instrucție virtuală cu voi, p.104).

Cel mai frumos contrast al acestei cărți se creează între atitudinea de tip thrash-metal (Slayer, Megadeth, Kreator etc.) și cultul pentru Gellu Naum. Avem de a face cu o agresivitate aparent gratuită căreia i se opune imaginea Zenobiei văzută de Cosmin Dodoc.

 

eu sunt marele mort între morți

eu sunt marele mort între morți

 mă căiesc sub fuste de femeie

mă căiesc sub fuste de femeie

 dumnezeul dumnezeilor sunt eu

dumnezeul dumnezeilor sunt eu

 you son of a bitch

you son of a bitch

(spovedanie, p.49)  

 

pe zidul pe care te-ai aruncat

a rămas doar colțul închipuitei tale făpturi

ce înțeapă până la sânge

cărămizile moarte din care te construiesc în fiecare seară

(zenobia (2), p. 41)

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună


Autor: Radu Vancu
Titlu: Frânghia înflorită
Editura: Max Blecher
Anul apariției: 2012
Redactor: Claudiu Komartin

Distingem de la bun început două planuri poetice, destul de clar demarcate de autor. Avem, pe de o parte lumea onirică populată cu morții cei dragi (laitmotivul volumului) și, pe de altă parte lumea familiei, în care întâlnim personajele dragi lui Radu, Camelia și Sebastian (soția și fiul).

Frumusețea volumului se naște din balansul continuu între vizita lui Dumnezeu printre sicrie (p.26) și mireasma puternică de trandafiri (p.20) pe care o degajă Sebastian.

Faptul că Radu Vancu alege să scrie despre pierderea tatălui cu atât de multă imaginație poate să fie sau nu de condamnat. Fiind în rolul unui diavol înflorit, după cum am învățat citind această carte, voi spune, folosind cuvintele autorului, că dacă ți s-ar întâmpla și ție, cititorule, n-ai fi cu nimic mai bun ca mine (p.19). În plus, citind acest volum vom accepta convenția potrivit căreia aici e mai degrabă o carte de vise decât o carte de poezie. (p.31)

Nu se poate neglija nici abordarea poeziei ca artă de familie. (p.47). Prin artă de familie nu înțelegem numai popularea poemelor cu membrii familiei poetului, ci și posibilitatea ca un cititor neavizat de poezie în general, și de poezie românească contemporană în particular să se apropie de literatura lui Radu Vancu. Practic, Frânghia Înflorită devine un soi de reality-show în care momentele de liniște în familie sunt însoțite de frământări și angoase născute din vis (sau invers). Cel mai bun exemplu în acest sens este următoarea bucată poetică: moartea aștepta în ea precum mierea în flori, proaspete și fremătătoare ca petalele roșii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte și miere (p.60)

Pe lângă obsesia morții tatălui, care acoperă tot volumul, mai apar și anumite pseudo-obsesii, fie pentru anumite persoane (poetul Mircea Ivănescu), fie pentru noțiuni abstracte cum e poezia, văzută ca un malaxor nemilos al vieților noastre (p.39). Poezia, pusă în antiteză cu științele (sociologie, economie sau fizică), capătă dimensiunea unei semi-științe, înzestrată cu proprietatea de a nu deveni impură la contactul cu alte lumi. În antiteză, nici o (altă) știință nu poate suporta asemenea grefe fără să-și altereze natura (p.39).

Imaginea tatălui este creionată prin construcții de tipul Eu am primit același maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ și te aștept tot cu ștreangul la gât/, care sunt atenuate imediat de forme ale unei blândeți (aproape) divine: dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ștreangul de flori/ (p.54)

Radu Vancu ne dă o cheie pentru a citi visele sale. Pentru versurile: Apoi spicele se retrag în pământ, șrapnelele implodează./ Unde era mare, acum e deșert./ Unde era foliculină, acum e inima seacă (p.43) cheia stă în visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună (p.76).

Oare merită acest troc aparent inofensiv?


Leave a comment

Filed under recenzii de carte

un poem de Sorin Catarig


Locuință pentru toate comoditățile sau despre folosirea prea insistentă a telefonului -fragment

Tractorul cel vechi l-am demontat bucată cu bucată
cu mâinile mele și apoi l-am închis în hambar
observați numai roțile cele mari îmbrăcate în cauciuc cum zdrobesc
bulgări de pământ
fără să se simtă
merge la fel de lin ca un automobil
și să știți că motorul oricând îl pot porni
totul funționează perfect, dar eu l-am pus deoparte anume
ca să nu-l poată găsi ăștia
și chiar dacă îl găsesc nu e nicio problemă fiindcă tot nu se pricep
tot nu știu nimic
uită-te numai la degetele lor cu unghii scurte tăiate în carne
desigur numai eu îl pot face la loc așa cum a fost el
pe vremuri
pentru că am învățat locul fiecărui șurub
al fiecărui arculeț chiar dacă vi se pare
că nimeni nu-i poate da de capăt
singur eu pot face ca lucrul să meargă ca uns
mă feresc desigur din cauză că noi ne adunăm aici duminica
dar prea puțini își dau seama pentru ce
lăsăm ușile întredeschise, dulapurile pline de praf
firimiturile de pe mese nestrânse cu zilele
scaunele ridicate deasupra
și doar câte un copil plângând încetișor într-un colț
totul e perfect aranjat
adulții au plecat în grabă
cenușa din sobă e caldă încă, pe trepte, urme de pași
puțină muzică în surdină
și cam atât.

din volumul, Frigul ca remediu pentru bărbații singuri, Casa de Editură Max Blecher, 2011

Leave a comment

Filed under poezie

înainte de week end-ul la Iași


un poem de Diana Iepure, care mi-a plăcut foarte mult, atât recitat cât și în volum:

ca pe pieptul lui tata

mama face fețe de pernă
din cămășile vechi ale tatei
scoate gulerul mânecile lasă doar
nasturii la mijloc
sidefați
toată copilăria am dormit pe pernă
ca pe pieptul lui tata

(din volumul O sută cincizeci de mii la peluze, Diana Iepure, Casa de Pariuri Literare, 2011)

Leave a comment

Filed under rubrica poetică