Tag Archives: recenzii

Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună


Autor: Radu Vancu
Titlu: Frânghia înflorită
Editura: Max Blecher
Anul apariției: 2012
Redactor: Claudiu Komartin

Distingem de la bun început două planuri poetice, destul de clar demarcate de autor. Avem, pe de o parte lumea onirică populată cu morții cei dragi (laitmotivul volumului) și, pe de altă parte lumea familiei, în care întâlnim personajele dragi lui Radu, Camelia și Sebastian (soția și fiul).

Frumusețea volumului se naște din balansul continuu între vizita lui Dumnezeu printre sicrie (p.26) și mireasma puternică de trandafiri (p.20) pe care o degajă Sebastian.

Faptul că Radu Vancu alege să scrie despre pierderea tatălui cu atât de multă imaginație poate să fie sau nu de condamnat. Fiind în rolul unui diavol înflorit, după cum am învățat citind această carte, voi spune, folosind cuvintele autorului, că dacă ți s-ar întâmpla și ție, cititorule, n-ai fi cu nimic mai bun ca mine (p.19). În plus, citind acest volum vom accepta convenția potrivit căreia aici e mai degrabă o carte de vise decât o carte de poezie. (p.31)

Nu se poate neglija nici abordarea poeziei ca artă de familie. (p.47). Prin artă de familie nu înțelegem numai popularea poemelor cu membrii familiei poetului, ci și posibilitatea ca un cititor neavizat de poezie în general, și de poezie românească contemporană în particular să se apropie de literatura lui Radu Vancu. Practic, Frânghia Înflorită devine un soi de reality-show în care momentele de liniște în familie sunt însoțite de frământări și angoase născute din vis (sau invers). Cel mai bun exemplu în acest sens este următoarea bucată poetică: moartea aștepta în ea precum mierea în flori, proaspete și fremătătoare ca petalele roșii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte și miere (p.60)

Pe lângă obsesia morții tatălui, care acoperă tot volumul, mai apar și anumite pseudo-obsesii, fie pentru anumite persoane (poetul Mircea Ivănescu), fie pentru noțiuni abstracte cum e poezia, văzută ca un malaxor nemilos al vieților noastre (p.39). Poezia, pusă în antiteză cu științele (sociologie, economie sau fizică), capătă dimensiunea unei semi-științe, înzestrată cu proprietatea de a nu deveni impură la contactul cu alte lumi. În antiteză, nici o (altă) știință nu poate suporta asemenea grefe fără să-și altereze natura (p.39).

Imaginea tatălui este creionată prin construcții de tipul Eu am primit același maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ și te aștept tot cu ștreangul la gât/, care sunt atenuate imediat de forme ale unei blândeți (aproape) divine: dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ștreangul de flori/ (p.54)

Radu Vancu ne dă o cheie pentru a citi visele sale. Pentru versurile: Apoi spicele se retrag în pământ, șrapnelele implodează./ Unde era mare, acum e deșert./ Unde era foliculină, acum e inima seacă (p.43) cheia stă în visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună (p.76).

Oare merită acest troc aparent inofensiv?


Advertisements

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

şi Ceauşescu a citit Rock în Praga


Fiu al epocii sale, conectat la tehnologie, virtual, dar si cunoscator al cotidianului, Andrei Zbirnea, brav absolvent de Chimie, a descoperit chimia dintre cuvinte, si pe pe ritmuri de rock si heavy metal, ne invita in intimitatea sa poetica, in care intram deschizand cartea sa, Rock in Praga, a doua carte a autorului, dupa Sapte ani de cautari (Editura Amurg Sentimental, 2008) insa poetul afirma ca acesta este de fapt „debutul real”. (de Ion Valentin Ceauşescu)

Continuarea o găsiţi aici.

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

Simplu, Mishima


Autor: Yukio Mishima
Titlu: Tumultul valurilor
Editura: Humanitas Fiction
Anul: 2010 (ediţia originală 1954)
Nr. de pag.: 187
preţ: 27 RON
Traducător: Andreea Sion

Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce privește talentul, îmi este mult superior. Sunt cuvintele nobelatului Yasunari Kawabata, dovada unei modestii pe care, cu greu o putem găsi în încrâncenatul Occident, fie că e vorba de Europa sau de Statele Unite.

Avem de a face cu o poveste de dragoste aproape clasică, aproape arhetipală, cu o insulă niponă care, după Al Doilea Război Mondial, reușește să își păstreze naturalețea și armonia cu natura. Povestea de dragoste, până a ajunge la desăvârșire, este supusă tuturor factorilor de presiune posibili: invidia umană, răutatea, egoismul patriarhal, bârfa etc.

Se simțea în deplină armonie cu natura bogată care-l înconjura. Când respira adânc, ceva nevăzut, zămislit de natură pătrundea adânc în trup. Când asculta freamătul mării, simțea că acea melodie a valurilor uriașe era una cu clocotul tineresc al sângelui care-i curgea prin vine. În viața lui de zi cu zi, Shinji nu simțise vreodată lipsa muzicii, cu siguranță pentru că natura însăși îi împlinea această nevoie. /pentru bucureșteni, muzica vine din winamp, dacă nu de la vecinul de deasupra/

Dragostea dintre Hatsue și Shinji este descrisă, în mod natural, cu elemente de romantism, care însă nu au nimic în comun cu desuetul, fiind o adevărată sărbătoare pentru cititor.

În fața lui era o fată goală, aplecată înainte, uscându-și cămașI cămașa de corp albă. O ținea aproape de flăcări, cu ambele mâini, șI partea de sus a trupului îi era complet descoperită. Când s-a dumirit că nu era un vis, într-o clipă de șiretenie, Shinji s-a gândit să se prefacă adormit în continuare și s-o urmărească pe furiș, printer genele mijite. Dar trupul lui Hatsue era prea frumos pentru a fi privit doar așa, pe nemișcate.

Când lumea insulară, pe care o putem numi și rurală, ia contact cu lumea urbană japoneză, au loc episoade la început amuzante, care cu timpul sunt integrate spațiului marilor orașe. Putem afirma că Mishima reușește să îmbine cele două planuri fără a da naștere la imixtiuni nedorite.

În prima seară la Kyoto, am fost lăsați liberi și ne-am dus la un cinematograf mare din apropiere, So-yan, Katsu-yan șI cu mine. Era foarte frumos, ca un palat. Dar scaunele erau înguste șI tari, de parcă stăteam pe-o prăjină. Ne dureau fundurile și nu ne găseam locul. Un om din spatele nostrum a țipat la noi.: Jos! ‘Jos! Așezați-vă!’ Ce-o fi vrând , că doar suntem așezați, ne-am gândit noi, dar el ne-a explicat, imediat: De fapt, erau ridicate și, dacă le dădeai  în jos, se făceau scaune de-adevăratelea. Ne-am pus mâinile-n capde rușine. Pe urmă le-am dezvoit și erau moi și pufoase, de putea ședea și împăratul pe ele. M-am gândit că aș vrea s-o așez și pe mama o dată pe așa un scaun.

Un personaj interesant este tatăl lui Hatsue, care reprezintă un model pentru societatea japoneză de secol 19, dar care tinde a deveni perimat în fața modernității și a noilor tendințe antropologice.

Terukichi întruchipa pe drept cuvânt truda, voința și ambiția întregii insule. Plin de vigoare oarecum necioplită a omului care se îmbogățise pornind de la nimic, se încăpățânase  mereu să nu accepte nici o funcție oficială în sat, câștigând astfel și mai mult respectul sătenilor.

Există două elemente care scot povestea din zona,  să o numim romantică, și o plasează într-o sferă modernă sau chiar post-modernă. Prima dintre ele se referă la  anti-legenda insulei, care iese din template-ul legendei unei insule.

În orice caz, demult, un prinț dintr-o țară îndepărtată s-a urcat pe o corabie de aur și a ajuns pe insula Utajima. Prințul a luat de naevastă o fată din partea locului și, când a murit, a fost îngropat cu mare cinst, într-un tumul. Nu s-a  păstrat nicio poveste despre viața lui, nu i s-a pus în seamă nici una dintre acele întâmplări. Cutremurătoare care iau amploare oe măsură ce sunt transmise mai departe și creează o imagine legendară… Presupunând că legendele se nasc din fapte adevărate, tăcerea care învăluie figura prințului e mărturia unui trai fericit și lipsit de evenimente. Poate că a fost o ființă celestă, coborâtă pe un tărâm necunoscut. Poate că și-a dus viața pământească neștiut de lume, înconjurat de fericire și de binecuvântarea zeilor. Poate de aceea rămășițele lui au fost îngropate în tumulul ce se ridica deasupra frumoasei plaje de la Gori și a stâncii Hachijo-ga-shima, nelăsând în urmă nicio poveste.

Ca orice mare autor, Yukio Mishima este și poet. Mai jos, aveți o mostră din poezia pe care am întâlnit-o în Tumultul Valurilor.

Când îmbătrâneau, florile lor păreau niște capete ciufulite abia trezite din somn, însă acum își înălțau petalele senzuale, albe și puternice, pe cerul de cobalt.

Mergând pe aceeași notă, romantică, Mishima face una dintre cele mai frumoase descrieri pentru sâni.

Când a văzut sânii fetei, a înțeles de ce cleveteala despre ea șI fiul său se stinsese de la sine, cu timpul. Odată ce-i vedea, nicio femei nu se mai putea îndoi: erau ai unei fete care nu cunoscuse bărbatul. Abia îmbobociți, te făceau să te gândești cât de frumoși vor fi când vor înflori de-a binelea. Între cele două mici coline pe care se înălțâa câte  câte-un mugur trandafiriu, se întindea o vale, arsă de soare, dar fără să-și fi pierdut ceva din delicatețea, netezimea sau prospețimea pielii, amintind de o primăvară timpurie. Sânii fetei se dezvoltaseră în pas cu restul trupului și  nu erau mici, dar lăsau să se ghicească o oarecare duritate, de parcă rămăseseră la hotarul somnului, gata să se trezească la cea mai mică atingere de pană sau adiere de vânt.

Al doilea motiv, care scoate povestea de dragoste din zona romantică, dar și din zona romanțioasă este propoziția din final. Se pare, că nu întotdeauna un happy-end este exclusiv meritul marii iubiri a celor doi protagoniști. Una dintre muncile lui Hercule, tradusă aici într-o aventură pe mare, în care, Shinji, protagonistul romanului își riscă viața în mod inconștient devine laitmotivul împlinirii celor doi îndrăgostiți. Misogin, sau cum?

El știa bine că trecuse încercarea numai prin propriile-i puteri.

 

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

Daniela Micu despre Rock în Praga


Andrei Zbîrnea (n. 20 noiembrie 1986, Urziceni, Ialomiţa) a absolvit Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti. Prin chimia vorbelor a publicat poezie în reviste de cultură din ţară şi experimentează rolul de editor la revista „Subcultura”. Cunoscut prin lecturile susţinute la Cenaclul „Marin Mincu” şi Institutul Blecher, el a debutat în 2011 la Editura Herg Benet cu volumul de poezie Rock în Praga, susţinut şi încurajat de Claudiu Komartin, Felix Nicolau şi Mihail Vakulovski. Rock în Praga se cântă în trei note: una specifică baladelor, mai sentimentală şi mai comercială în acelaşi timp, încearcând apoi o revenire la heavy cu versuri din piesele formaţiilor rock preferate şi apoi acoperă totul cu o pânză de iederă sub care pulsează ritmul poeziei.

Poezia lui Andrei Zbîrnea se scrie şi rămâne în imediata noastră apropiere, într-o simplă paralelă cu asfaltul. Surprinde emoţia unui eu îndrăgostit sau atras pentru puţin timp de Adele (nume generic pentru femeile din viaţa sa): „iubirea noastră platonică/ mai durează un sfert de ceas/cel mult jumătate de oră”. O plăcere mai mare o găseşte în plimbarea prin Praga; oraşul şi Vltava favorizează starea de poezie. În capitolul Adela găsim şi mici inserţii wikipedice. Nu par a fi chiar poezie, dar întregesc ideea de concret şi actualitate. Aparent înclinat spre introspecţie şi singurătate („acesta e genul de vreme pe care o prefer în vacanţe. umezeală,/ ploaie, sunetul ploii, oamenii ascunşi sub copertine mucede. vre-/ mea asta aduce linişte. liniştea aduce linişte.”) el nu duce această atitudine până la capăt. De data aceasta inadaptatul se adaptează vremurilor, cenuşiul îl preferă în vacanţe şi când se afundă în lectură „nu mai are aceeaşi concentrare ca la social club”.

mai multe pe http://egophobia.ro/?p=7923

 

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

o nouă recenzie la rock în praga


Pe Andrei Zbîrnea l-am citit după ce l-am cunoscut – un timid cu tradiționalele șchiopături în mișcări – drept pentru care am fost ceva mai subiectivă în lectură.

Volumul său de debut, Rock în Praga (ed. Herg Benet, 2011), pe care îl admir pentru limpezimea și claritatea limbajului, e o scurtă carte despre vis și realitate, despre visul Adelei și realitatea Sînzienei; visul unui tânăr despre femeia ideală și realitatea unui „poet-inginer” citind jurnalul lui Kafka.

continuarea pe blogul Ioanei Duță:

http://ioanaduta.wordpress.com/2011/12/05/despre-rock-in-praga-de-andrei-zbirnea/

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

o recenzie a Simonei


Inainte sa citesc volumul de debut al lui Andrei Zbîrnea, “Rock în Praga”, nu m-as fi gandit ca romantismul mai poate fi readus la viata si adaptat vremurilor noastre. Pentru mine, romantismul isi avea locul sau de cinste in secolul al XIX-lea, iar orice lectura trebuia scoasa din contextul actual pentru a fi savurata pe deplin. Prin urmare, orice incercare “romantica” putea parea partial sau total desueta. Si asta in special datorita faptului ca lumea actuala lasa impresia ca ar fi, in esenta sa, total deromanticizata. Andrei Zbîrnea a reusit totusi sa culeaga, de printre e-mail-uri si melodii ascultate in Winamp, din articolele de pe Wikipedia si din versurile baladelor rock, ramasitele unui romantism metamorfozat acum in preocuparile zilnice ale noii generatii.

mai multe pe blog-ul Simonei

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

o prima recenzie la rock in praga


Pe la cenacluri, Andrei Zbîrnea mă enerva cu Adela lui şi cu track-urile fără titlu. Avea metafore forţate şi prea puţină vervă lirică. La niciun an, m-a surprins plăcut de două ori. Odată cu o sală plină ochi a la Legere (clubul din Rosetti) şi a doua oară cu volumul care încheagă trăirile juvenile în volumul de debut Rock în Praga. Citind cu atenţie poemele, mi-am reproşat judecăţile pripite. Iată o carte convingătoare.

mai mult aici, de Marius Ghilezan

Leave a comment

Filed under aprecieri critice