Tag Archives: roman

Kafka din Copou face o vizită la Berlin


Autor: Gabriel Andronache
Titlu: Ich Bin EIn Berliner
editura: Herg Benet
anul: 2011
nr. de pag.: 121

Îmi place să cred că încă se mai scrie proză de calitate şi în România. Sunt convins că printre noi există prozatori tineri foarte talentaţi şi dispuşi să muncească pentru a transmite un mesaj propriu calitativ. Cu aceste deziderate am pornit în lecturarea cărţii ‘Ich Bin Ein Berliner’, scrisă de ieşeanul Gabriel Andronache.

Acest microroman este rodul unei acumulări de douăzeci şi doi de ani în ceea ce priveşte blazarea funcţionarului român, care nu are nicio perspectivă de promovare, dar nu are nici curajul de a merge într-o schimbare până la capăt. Practic, D., personajul lui Andronache poate fi redus la următoarea descriere:

În demersul său de economisire a resurselor, D.  mergea până la a rosti propoziţii reduse, cuvinte pe trei sferturi, interjecţii deseori greu descifrabile. Existau perioade de lungi în care toată relaţia verbală a lui D. Cu exteriorul se rezuma la un mormăit la care schimba doar tonalitatea, în funcţie de dispoziţia în care se afla.

Berlinul nu este decât o definiţie pentru necunoscut, dar şi pentru necunoaştere. Într-o oarecare măsură, pentru a-mi justifica titlul, voi afirma că Berlinul lui Andronache seamănă într-o oarecare măsură cu America lui Kafka. Practic, prin intermediul personajului său, Andronache creionează acel oraş în care, orice funcţionăraş fără aspiraţii, şi-ar dori să locuiască. De fapt, consider că acesta e de fapt Berlinul la care D. se gândise iniţial, acel Berlin care seamănă cu America lui Kafka.

Un lac înconjurat de o jungşăurbanăera de neconceput.D. stabilize şi mărimea populaţiei, care ar fi trebui să crească de la 350.000 de locuitori, câţi erau în prezent, la 1 milion. Această cifră i se părea ideală pentru un oraş care să nu fie nici o metropolă sufocantă prin dimensiunile enorme, nici cufundată în mediocritatea provincialismului. Noul oraş ar fi avu8t  5-6 canale de televiziune care să emită  permanent, nu doar şase-şapte ore pe zi, cât emiteau cele trei posturi actuale.

Anosta viaţă din oraşul de provincie a lui D. se modifică brusc real/mental – aici fiecare hotărăşte dacă vizita la Berlin se petrece doar în mintea personajului – când acesta găseşte o iustrată.

D. fu intrigat de o carte poştală alb-negru, înfăţişând o stradă în lumina unui soare blând de toamnă. O întoarse şi citi pe spate un înscris în româneşte, ‘Toate gândurile de bine din Berlin – 15 septembrie 1980’.

D. îşi făcuse un obicei de a privi în fiecare seară ilustrata dinBerlin. Mica imagine a cochetei străzi oferea prilejul unei relaxări îndelung aşteptate peste zi. Pentru D., Konig Strasse devenise un refugiu bine camuflat bine camuflat în faţa avalanşei de grobianism care se revărsa cotidian peste capul său.

Andronache introduce acele clişee, care sunt unanim acceptate la noi în privinţa nemţii. Unele dintre ele sunt chiar savuroase, precum cel ales mai jos:

Recunoscu Wolkswagenul Passat al lui Dieter Mansen, harnicul mechanic care îşi aştepta clienţii mereu volubil şi binevoitor. Când începea însă lucrul la vreo maşin, Dieter devenea sobru şi précis în mişcări fixând termene exacte de finalizare a reparaţiilor, întotdeauna respectate.

Ruperea de banal, de cotidianul provincial, aduce cu sine cea mai kafkiană scenă, o scenă parcă desprinsă din Castelul lui Kafka. Cu toate acestea, imaginea este perfect aplicabilă societăţii noastre, care adesea ne-a dovedit că cel mai uzual derapaj este manifestarea nebuniei. Autorul nici nu minează, nici nu exagerează această scenă.

D. îi smulse creionul din mână şi-l rupse în două,  aruncându-l în coşul plin de hârtii. Bărbatul plescăi nemulţumit, scoţând calm, din sertar, un alt creion chimic, identic cu primul. D. îl privi stupefiat, apoi luă câteva dosare de pe masă şi le aruncă pe geam, după care se urcă pe birou, călcând în picioare tot ce nimerea. Femeia cu sandvişul puse mâna pe telefon şi formă un număr scurt. Aproape imediat D. Era împins în stradă, în spatele său fiind trântită uşa grea a Instituţiei.

După această imagine, acţiunea se mută în Berlin. Aici personajele primesc nume. Aici se caută personajul nostru, aici crede că îşi poate lărgi orizontul sau limitele. Viaţa lui pare a fi legată de Konig Strasse.

Pentru el, viaţa reală se afla acolo, pe acea stradă, unde lucrurile erau rânduite într-o succesiune simplă,  lipsită de ornamente multicolore. Konig Strasse avea rolul de-l elibera de reyiduurile toxice acumulate în anii de trai zbuciumat, fără sens. Îngropat sub greutatea unei masive avalanşe de trivialităţi.

Dar, şi aici vă invit să citiţi cartea, lucrurile nu vor evolua în acea direcţie în care personajul nostru şi-ar fi dorit. Mă opresc aici cu citatele, dorind a lăsa cititorii să desluşască cheia finalului.

Un microroman de citit în metrou, în tramvai, acasă pe canapea, la serviciu sau nu, la coada de la Carrefour sau Real, un roman care îl plasează pe autorul său mai aproape de vecinul de mai la nord, Max Blecher.

Gabriel Andronache reuşeşte în cele o sută douăzeci de pagini să creioneze un diagnostic al funcţionarului român, care în lipsă de alte ocupaţii încearcă, mental sau nu, să îşi creeze blazarea pe alte meleaguri. Poate în Berlin…

Advertisements

Leave a comment

Filed under aprecieri critice

departe de bucuresti/totusi ne vedem mai gaudeamus


o vreme voi fi departe de București. poate voi reuși să încep romanul, în sfârșit și să continuu noul ciclu poetic.

ne vedem pe 26 la Gaudeamus, la ora 14 la a doua lansare a Rock în Praga.

iată programul editurii Herg Benet în ziua de 26 noiembrie:

26 noiembrie (sambata)

–12.00: discutii si sesiune de autografe – “Acte calde intr-un decor negru pe scene separate printr-o linie grea” de Dan Stanciu

–13.00: prezentarea cartii “Ziua cea mai lunga” (antologie de poezie contemporana) – coord. Aleksandar Stoicovici

–14.00: discutii si sesiune de autografe “Rock in Praga” de Andrei Zbirnea

–17.00: prezentarea castigatorilor Concursului de debut Max Blecher / Herg Benet 2011– romanul “Ich bin ein Berliner” de Gabriel Andronache, volumul de poezie “Soarele mecanic“ de George Serediuc, romanul “Voia“ de Cosmin Carciova (Casa de Editura Max Blecher) si volumul de poezie “Copci“ de Matei Hutopila (Casa de Editura Max Blecher)

Editura Herg Benet va participa la Targul International de carte Gaudeamus 2011 din Bucuresti, complexul Romexpo, care se va desfasura in perioada 23-27 noiembrie, cu un stand propriu aflat la parter (sala principala, langa Millenium Books si Casa de Editura Max Blecher, in spate la Editura Polirom, in partea opusa intrarii principale). Va asteptam cu ofertele de carte si evenimentele Herg Benet, ce vor avea loc la standul nr. 19.

sursa: http://www.morgothya.ro/

Leave a comment

Filed under anunţuri din zona literaturii

Lansare Viseptol


Joi, 6 octombrie 2011, ora 19:00, în Club “La Scena” (Calea Călăraşi nr. 55, Bucureşti), va avea loc lansarea romanului postum “Viseptol” de George Vasilievici, Editura CDPL. Volumul va fi prezentat de Dan Mihuţ, Mugur Grosu şi Dan Iancu. Alina Pachiţanu va susţine un performance intitulat “Aproape Toţi”.

“La scurt timp după publicarea primului roman (YoYo, Editura Tomis, 2008), George Vasilievici a început să lucreze la un alt roman, care avea deja un nume, Viseptol, şi care a fost publicat pe fragmente în revista Tomis. Încercând să treacă peste aventura primului roman, George vorbea despre Viseptol ca despre un roman în care-şi punea multe speranţe. Deseori, în redacţia revistei Tomis, se adâncea în scriere şi realitatea dispărea brusc, nici nu mai auzea dacă îl striga cineva. Intrase într-o febrilitate pe care el însuşi o analiza cu fascinaţie, era un munte de bucurie când vorbea despre extazul scrisului. Îi sfătuia pe toţi să se apuce să scrie proză. Când ieşea din patima scrisului, devenea foarte preocupat de părerea celor care îi citeau fragmentele romanului, păreri pe care le cerea de la toţi, mai ales de la cei care nu scriau, voia să ştie cum se văd lucrurile din postura Cititorului. Spre sfârşitul anului 2009 romanul era gata şi a început să circule prin lumea literară. George l-a trimis la câteva edituri, dar nu a primit răspuns, lucru care l-a descumpănit şi l-a făcut să creadă că Viseptolul va avea aceeaşi soartă ca şi romanul de debut, YoYo, primit cu circumspecţie de mai toţi editorii. Oscilând între diferite posibilităţi de publicare, chiar dorind la un moment dat să facă el o editură, George îşi pierduse entuziasmul, dar n-a încetat niciodată să creadă în soarta unei cărţi, a Cărţii. În cele din urmă, Viseptolul „a apărut” la începutul lui martie 2010 la o editură fictivă, editura TA, într-un număr de treisprezece exemplare, o idee năstruşnică, prin care parcă voia să scape de povara romanului şi să se apuce de altceva. Să trăiască. Sau să devină taximetrist în rai, cum a spus la un moment dat. Ceea ce s-a şi întâmplat, în cele din urmă. Şi sunt convins că pasagerii din raiul lui George sunt mult mai atenţi decât am fost noi, cei care am călătorit o vreme în maşina lui de scris.” (Dan Mihuţ)

sursa: agentia de carte

vizualizari: 28

Leave a comment

Filed under anunţuri din zona literaturii

ceva anti-comunist


Autor: Ha Jin
Titlu: Gunoaiele războiului
Editura: Polirom
Anul: 2007 (2004, ediţia originală)
nr. de pag.: 512
preţ: 9.99 RON
traducător: Ileana Dinu

Mă încântă foarte mult literatura japoneză a secolului al XX-lea. Kazuo Ishiguro, Ryu Murakami, Kobo Abe şi Haruki Murakami sunt doar câteva exemple în acest sens. În partea continentală a Asiei se scrie, şi încă foarte puternic. Vorbind cu un cunoscător al literaturii chineze de secol XX şi XXI, am aflat că tema predilectă abordată de romancierii chinezi este războiul.
Gunoaiele războiului trebuie citită într-o cheie anti-comunistă. Deşi războiul se poartă între americani şi sud-coreeni pe de o parte şi chinezi şi nord-coreeni pe de altă parte, critica este îndreptată împotriva politicii militare a regimului chinez. Ironia, în acest sens, apare încă din primele pagini ale romanului:

Un absolvent de colegiu cu tenul măsliniu chiar a reclamat în faţa unui auditoriu de opt sute de persoane că sănătatea i s-a deteriorat din cauza industriei cinematografice americane, pentru că a urmărit prea multe filme pornografice, din care a învăţat să se masturbeze. Acum nu se mai putea controla, ni s-a confesat public.

Personajul principal, Yuan, care apare sub diverse nume de cod, pare un super-erou al lagărului comunist asiatic. Practic, el întrupează calităţile unui om care reuşeşte să facă distincţia între ce înseamnă comunism şi pericolul la care este expusă familia în cazul în care alege exilul, fie în Taiwan, fie într-o altă ţară (India, Argentina, Brazilia). Yuan cunoaşte engleză, iese mereu din situaţii limită precum trierile, dar şi reuşeşte să fie apreciat atât de capitalişti, cât şi de comuniştii chinezi.
Ceea ce şochează pe un cititor care nu a citit nimic de Soljenitîn este atitudinea regimului vizavi de prizonieri, consideraţi drept trădători. Îngustimea este una extrem de vizibilă.

Sau dacă am fi avut câteva flacoane de penicilină praf sau de pilule de atrebină, pe care le puteam schimba pe mâncare. Femeile coreene erau foarte atrase de medicamente şi cosmetice, chiar şi de săpun sau pastă de dinţi. Ne uitam mereu la ceaun, dar n-am îndrăznit să ne atingem de orezul lor.

Discrepanţa apare la atitudinea cadrului militar aflat pe front, acela care cunoaşte realitatea din teren, şi nu rămâne tributar ideii că legea nu poate fi flexibilă şi că individualizarea cazurilor ar duce la evitarea unor alte gunoaie, post-război. Acest ultim aspect este vizibil pentru autorităţile chineze din anii ’50, perioada desfăşurării războiului din Coreea.

Regulamentul spunea că nu aveam voie să luăm nimic de la civili, dar eram lihniţi de foame, unii dintre noi erau chiar pe moarte. Comisarul Pei şi-a scos carnetul de însemnări şi a întocmit un fel de chitanţă, scriind că am luat acest sac cu împrumut şi că îl vom recompensa pe proprietar când armata noastră va elibera Coreea de Sud.A pus biletul în groapa rămasă goală şi a aşezat o piatră peste el. Cuvintele erau scrise citeţ; bănuiam că proprietarul nu va înţelege niciodată sensul lor şi va înjura ca nebunul.

Gunoaiele războiului sunt foarte multe şi avem exemple concrete în acest sens. Aici ne amintim iarăşi de autorul Arhipelagului Gulag, însă tonul şi descrierea sunt unele mai puţin brutale sau sângeroase.

Noaptea ne înşiram pe jos ca peştii congelaţi – perechea care împărţea aceeaşi rogojină dormea cu capetele orietate invers, ca să nu-şi respire în faţă. Chiar şi aşa, trebuia să-ţi aşezi piciorul pe burta sau pe umărul tovarăşului de rogojină; altfel, era imposibil ca două persoane să stea întinse pe ea.

Americanii ne dădeau un pachet pe săptămână, uneori două, ceea ce era de acum generozitate. Prin comparaţie, în medie, un om înrolat în Armata Populară de Voluntari abia primea un pachet pe lună.

În arta provocării durerii, chinezii şi coreeni erau mai perfecţionişti decât americanii. Dacă te bătea un soldat american, te lovea cu pumnii şi picioarele până îţi rupea coastele şi te desfigura, dar rareori te tortura într-un mod elaborat. Asta nu înseamnă că nu dovedeau şi ei cruzime. I-au ars pe nişte camarazi cu ţigara şi chiar l-au legat pe un om cu cablul electric, apoi au dat drumul la generator. Dar prizonierii chinezi, în special unii dintre pronaţionalişti, erau maeştri în pedepse corporale şi chiar simţeau o plăcere deosebită când le produceau altora durere. Te loveau peste glezne cu un băţ special cu nod zimţat la capăt; introduceau duza unui hidrant în anusul omului apoi dădeau drumul la apă (un om a fost ucis astfel); te legau de mâini şi-ţi frecau ochii cu praf de ardei iute; te forţau să să îngenunchezi pe cutii de conserve deschise, tăioase;

Fiind vorba de Războiul din Coreea, gândul mă duce cu siguranţă la serialul de mare succes M.A.S.H. 4077th. În cartea chinezului, bun vorbitor de limbă engleză – romanul a fost scris în engleză – regăsim acel aspect la care apelau o parte a soldaţilor americani: auto-mutilarea pentru a scăpa de front.

Un articol insinua că numărul dezertărilor în rândul trupelor americane crescuse considerabil în ultimele luni şi că unii soldaţi din primele linii se răneau internţionat ca să plece.

Naratorul continuă ironia la adresa armatei chineze atunci când aduce vorba de distincţiile acordate tutror soldaţilor unui batalion, care arboraseră un steag în lagărul controlat de americani de ziua naţională a Chinei. Situaţia se echilibrează atunci când americanii sunt criticaţi pentru nerespectarea confidenţialităţii corespondenţei.

Aceste premii puteau fi un fel de farse; mă îndoiam că Pei ar fi ţinut o evidenţă a sutelor de menţiuni pe care ni le acordase. Cine mai auzise ca fiecare mebru al unui batalion să primească o menţiune de ordinul doi? Acest caz de inflaţie de menţiuni mi s-a părut fraudulos, dar tovarăşii nu-şi puneau întrebări. Aveau tendinţa să ia aceste menţiuni care ar putea să reconfirme loialitatea lor faţă de ţară şi revoluţie, ca pe ceva ce le-ar putea reduce ruşinea de a se fi lăsaţi luaţi prizonieri.

Nici în tabăra dominată de comunişti oamenii nu scriau acasă , temându-se că americanii le deschideau corespondenţa şi aflau adevărata lor identitate. Aici, câteodată, un tovarăş, strecura o scrisoare în cutia poştală, dar adesea cu un nume conspirativ la expeditor cum ar fi „Al doilea bou”, „Micul stâlp” sau “Băiatul de la munte”, pentru a reduce riscul de a fi identificat. Desigur, niciunul nu primise veşti de acasă; nici nu ştiam dacă dacă le ajunsese vreodată corespondenţa la familii. Prin contactele pe care le aveam cu americanii aflam că aceştia primeau scrisori şi pachete în mod regulat. Cum îi mai invidiam!

Carte de istorie, roman cu bibliografie de două pagini, mărturie colectivă a unei istorii destul de recente, un joc al compromisului şi al riscului. Pe lângă toate acestea, Gunoaiele Războiului ar putea fi recomandat şi în şcolile noastre pentru o astfel de perspectivă asupra comunismului. E mai mult un război al psihologiei comuniste şi a consecinţelor acesteia asupra omului de rând, decât un pretext al războiului.

2 Comments

Filed under recenzii de carte

cupola muzicală a cărţii (IX)


Nu toată muzica din carte aparţine unor trupe la care aş ţine neapărat să merg la concert. Cu toate că îmi voi atrage antipatii, REM nu e genul de trupă pe care aş vrea să o văd într-un concert de stadion, cum nici poemul inspirat de piesa losing my religion nu e pentru mine o piesă de ascultat într-un spaţiu deschis.

Oare aş cere prea mult? Un concert REM cu maximum 200 de spectatori în Bucureşti? Pe strada mea, în Berceni? Utopic. Probabil că mă gândesc la momentul când voi începe să scriu din nou. Să se termine pauza…să fie un roman sau un alt ciclu poetic? Nu ştiu încă. Totuşi, losing my religion inspiră poeme.

Leave a comment

Filed under muzica din carte