Tag Archives: ryu murakami

Pe Ryu Murakami nu mi l-aş dori printre prieteni…



TitluPiercing

AutorRyu Murakami

EdituraPolirom

Anul apariției: 2009 (1994, ediţia originală)

Număr de pagini: 207

Preț estimativ: 25 lei

Traducător: Mihaela Butnariu

 

Avem de a face cu un alt thriller psihologic marca Murakami Ryu. Ăsta e genul de om pe care nu mi l-aş dori niciodată prieten, dar cărţile lui pur şi simplu le devorez. Ca o paranteză, nici pe Kafka nu mi l-aş fi dorit prieten. Asta îmi dă ideea de a alcătui un top al scriitorilor favoriţi pe care nu aş dori să îi am printre prieteni.

Piercing nu este o carte despre arta tatuajelor şi a piercingului, ci mai degrabă titlul reprezintă un simbol, un simbol al durerii de scurtă durată la nivel fizic, dar care persistă mental pentru totdeauna.

Kawashima Masayuki este personajul principal, un japonez cu o carieră strălucită în domeniul de media & publicitate, dar cu un pronunţat caracter patologic dobândit în copilărie din relaţia cu mama sa, dar şi cu alţi copii la orfelinat, după ce se hotărâşte să scape de iadul de acasă.

Când era mic, ca să scape de durere şi de spaima provocate de bătăile repetate ale mamei lui, se autosugestiona că nu el era cel lovit în momentul acela şi astfel reuşea să nu mai simtă durerea.

Taku-chan îşi iubea iepuraşul mai presus de orice, iar seara se ruga de îngrijitoare să-l lase să doarmă cu el în braţe. Într-o zi, chiar sub ochii lui Kawashima, Taku-chan, care până atunci se jucase cu iepuraşul, mângâindu-l  cu gingăşie, l-a apucat dintr-o dată de urechiuşele încă fragede, s-a ridicat în picioare şi l-a izbit cu putere de caldarâm.

Această ultimă imagine o percep extrem de poetic, un iepure zdrobit de caldarâm. Nu mă întrebaţi de ce. Ştiu doar că mintea şi sufletul meu funcţionează diferit decât mintea şi sufletul altora.

Avem de a face cu mai multe simboluri. Murakami insistă foarte mult pe spărgătorul de gheaţă, pe care îl împrumută din filmul Basic Instinct. La fel ca şi piercingul, acest spărgător simbolizează acea moarte violentă, pe care Murakami o prezintă obsesiv. Personalitatea întunecată a lui Kawashima este cel mai bine reprezentată atunci când se naşte îl el un instinct primar opus celui părinte-copil. Personajul are un moment în care vrea să înfigă spărgătorul de gheaţă în propriul copil. Găsim o patologie ereditară, caracteristică întregului microroman. Toate personajele par a fi copii la o scară mai mare sau mai mică a lui Kawashima: soţia, prostituatele întâlnite, tovarăşii de joacă de la orfelinat din amintirile personajului. Astfel, Kawashima devine un exponent al copiilor maltrataţi de părinţi şi, care este pregătit să devină agresor pentru a avea un tablou complet.

Kawashima ajunsese să se considere un exponent al acestor copii maltrataţi de părinţi. Un exponent al copiilor deveniţi nişte puncte nesemnificative în diorama întunecată, un martir care-şi înfrunta inamicii gigantici doar cu un spărgător de gheaţă în mână.

Părul, bătut de vântul îngheţat şi puternic, îi stătea vâlvoi, sârmos, dinţii îi clănţăneau în gură, nasul îi curgea, ochii îi clipeau necontenit şi îi dăduseră până şi lacrimile.

Financial Times scria despre microromanul lui Murakami că este echivalentul unui film horror de o intensitate obsesivă. Intriga este bine dozată, iar finalul este deschis. Pentru a vă deschide apetitul pentru acest volum, vă mai dau un citat şocant. Este replica mamei către fiul ei, rememorată de Kawashima.

Eşti un copil ciudat. O să ajungi nebun când o să creşti mare. Ştiu asta pentru că am avut un coleg de clasă ca tine. Am fost la el la spital doar o dată. Băiatul ăla îşi petrecea tot timpul într-o cămăruţă fără ferestre  şi (…) stătea cu urechea lipită de perete ascultând o voce, pe care numai el o auzea”

Nota cititorului: 9

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

În căutarea oii fantastice (II) completare la părerea de cititor


După de mai bine de 100 de pagini, japonezul se joacă cu răbdarea noastră plimbându-ne prin cotidianul nipon, la un moment dat apare descrierea oii fantastice, a acelei oi, care nu este deloc specifică ținuturilor japoneze.

La o privire mai atentă, pe mijlocul spateluise distingea ceva ca o pată de cafea, dar era atât de neclară încât putea la fel de bine să fie un defect al filmului (…) Oaia din desen avea pe spate un semn ]n form[ de stea. Asta era pata din fotografie.

O mică adăugire: un comentator al acestui articol pomenea de Miorița. Nu știu dacă poate fi vorba aici de o asemănare nici măcar parțială între cele două patrupede. Plus că vorba românului, nu orice câine e scurt de coadă. Și ca să vă conving, literatura pentru mine e o plăcere, nu un chin în a căuta dovezi palpabile și a descoase afirmații ticluite.


De aici, începe recitalul lui Murakami și toate încep a se lega. Personajul principal își dă seama că a intrat într-o zonă crepusculară unde nu mai există o ușă de ieșire. Tot aici ne este spusă și istoria acestei oi fantastice.

Cred că oaia a intrat în șef. Asta s-a întâmplat probabil în 1936. Apoi, în următorii 40 de ani, oaia a rămas să trăiască înăuntrul lui.

Cititorul ajuns în acest punct nu mai poate părăsi copertele cărții, fiind purtat de valul lecturii pe Insula Hokkaido, unde întâlnește istorie, tradiție, superstiții și foarte mult miraj. Acea zonă crepusculară de care vorbeam se manifestă prin imperativele de mai jos.

Fie găsim oaia, fie n- găsiim. Pentru niciunul dintre noi nu există cale de mijloc. (…) O dată ce ați intrat în posesia mingii nu vă mai rămâne decât să alergați cu ea spre poarta adversă. Chiar dacă în final se dovedește că poarta nu există.

Ca și Ryu Murakami, nici Haruki nu se sfiește să critice societatea niponă, folosindu-se de această dată chiar de vocea naratorului.

Prostia fundamentală a Japoniei moderne constă în faptul că n-am învățat nimic din interacțiunea cu alte popoare din Asia. exact așa stau lucrurile și cu oaia. Creșterea oilor în japonia a fost sortită eșecului pentru că toată lumea le-a privit ca pe niște simple surse de lână și carne.

Oare  ciobanul moldovean se gândea și la altceva decât la carnea și lâna oii?

Să aveți o lectură faină!

 

2 Comments

Filed under recenzii de carte

O criză japoneză


autor: Ryu Murakami
titlu: În supa miso
editura: Polirom
anul: 2006 (ediţia originală 1997)
nr. de pag.: 214
preţ: 10 lei
traducător: Florin Oprina

Există anumite cărți, care îți schimbă percepția asupra literaturii. Cred că În supa miso este una dintre cele. O prietenă îmi spunea înainte de a mă lovi de această carte că mă invidiază că urmează să citesc această carte. După ce am terminat de lecturat, am nutrit și eu același sentiment pentru cei care se vor lovi de acest roman.

Dincolo de violența romanului, dincolo de scenele sângeroase se ascunde de fapt prezentarea unei societăți japoneze aflată într-o criză de identitate, la mijlocul anilor 90. Ryu Murakami joacă rolul uni bun sociolog, transpus și în fragmentul următor:

 Clienții mai curioși mă întrebau de ce în Japonia există atâtea automate. Oricum sunt magazine non-stop peste tot. Nu mai e nevoie să pui și aparatele. Ba mai mult, de ce e nevoie să existe atâtea feluri de cafea la cutie și sucuri și băuturi energizante? Cum pot producătorii să aibă profit dacă fac atâtea sortimente? Nu știam nici acum să răspund la întrebările astea, iar la început nu reușeam să  înțeleg de ce întreabă americanii asemenea lucruri. Din punctul de vedere al străinilor, sunt multe chestii neobișnuite în țara asta și pe majoritatea  nu aș putea să le explic. De ce, în ciuda faptului că japonica e una dintre țările cele mai bogate, oamenii muncesc până  când se întâmplă să cadă morți? Poți înțelege niște fete din vreo țară din Asia, dar liceenele de aici de ce se protituează? Oricine pe lume muncește pentru fericirea familiei, dar în japonica există sistemul transferurilor la câte un post departe de casă și nimeni nu se plânge. Nu pot să explic lucrurile astea – și nu pentru că aș fi tâmpit. Așa ceva nu scrie nici în ziare, nici în reviste, șI nici la televizor nu vorbește nimeni de ele. Nu îți explică nimeni de ce în Japonia există feomenele astea, care, văzute din afară, par foarte stranii.

 O altă temă importantă este Japonia sexuală. Tokio, un paradis sexual,  este destinația ideală pentru americanii dornici de diferite manifestări ale sexualității. Totuși, spre deosebire de romanul Ecstasy, aici accentul cade mai mult pe crimă decât pe sex. Sexul e doar o rotiță din marele mecanism al crimei sângeroase.

Nu numai în Kabukicho, ci în oricare cartier de plăceri numărul celor care veneau acolo doar cu scopul de a face sex scădea. În Hihashi-Okubi e o stradă unde tipi de vârsta a doua stau la coadă să poată vorbi cu eleve de liceu. Intră într-o cafenea șI doar pentru că stau de vorbă, le plătesc cu câteva mii de yeni.

 Probabil cel mai persistent pasaj pentru perioada actuală, dar și pentru timpul care va veni este următorul, în care criam este prezentată ca un corp fizic ce nu comunică cu exteriorul. Cuvintele sunt de prisos în fața unei asemenea bucăți aproape suprarealiste.

 Pe nesimțite mi s-a conturat o halucinație: cum că barul nu avea ferestre , ci pe perete exista un un ecran uriaș pe care se transmiteau imagini din stradă. Lumea de afară, lumea în care oamenii încă se plimbau  și vorbeau, mi se părea ceva străin și îndepărtat. Pășisem deja în lumea morților. Afară oamenii vindeau șI cumpărau sex. Femeile, cu pielea zburlită pe picioare pe sub fustele scurte din cauza frigului, își ofereau corpul pentru bani, iar bărbații râdeau și cântau, căutând o femeie care să le risipească singurătatea. Neoanele pulsau, iar șleperii strigau după trecători. Vedeam imaginile astea ca pe o fotografie neclară. Abandonasem orice speranță. Lumea aia era acum mult prea departe de mine.

 Murakami revine mereu, mereu la aspecte din viața japonezilor. Religia este un subiect pe care pare a-l critica vehement. Venerarea elementelor naturale este motivul pentru care autorul japonez se oprește asupra religiei. Concluzia, religia japonezilor nu are multe în comun cu religia vesticilor.

În țara asta nu se gândește nimeni la Dumnezeu, și-a spus. Nimeni nu suferă, nimănui nu-i este atât de greu, încât să nu aibă altă scăpare decât să apeleze la Dumnezeu. Despre clopotele libaneze  i-a povestit un ziarist libanez care trăiește aici de peste douăzeci de ani. I-a spus că în Japonia nu există Hristos sau Mahomed, nu există dumnezei așa cum îi concept vesticii. Oamenii înfășoară câte o funie în jurul unui copac mare sau al unei pietre șI le consideră zei. Cică venerează spiritele străbunilor.

 Personajul central al cărții, psihopatul americanul Frank, autorul masacrului din bar, are o percepție foarte interesantă asupra istoriei Japoniei. E posibil ca Ryu Murakami să fi împrumutat o idée personală vocii personajului. Aici trebuie ținut cont șI de back-ground-ul american al autorului japonez.

 – E foarte interesantă istoria japoniei. Peruanca știa multe. De dinainte de Hristos, japonezii n-au făcut altceva decât să cultive orez. Au importat tobele din Africa, au aflat despre prelucrarea metalului din Persia, dar tradiția lor de cultivatori de orez a rămas neschimbată. Însă, când portughezii le-au adus arme de foc, lucrurile s-au schimbat. Au început războaie. Până atunci se luptaseră doar cu săbii. Era ceva elegant, ca un dans ritual. Vezi asta în filme. Au început însă să folosească din ce în ce în ce mai mult armele de focșI au invadat țările vecine. Numai că, neavând până atunci ocazia să interacționeze cu străinii, erau nepricepuți la ocupații și aclimatizări. CeilalțI au început să-i urască. RĂzboaiele astea stângace au continuat până la bombele atomice. Apoi și-au schimbat mentalitatea, au decis să nu se mai războiască și s-au concentrate asupra producției de electronice. Li s-a potrivit. Probabil că era drumul spre progress menit lor. Au pierdut războiul, dar de fapt lupta lor s-a dat cu America pentru influența în China șI în Asia de Sud-Est. Așa au trecut câteva zeci de ani șI în cele din urmă poțI spune că japonezii au câștigat.

Recomand cu căldură această carte unor cititori fără inhibiții.

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

…ca un bebeluş care depinde în exclusivitate de mama lui


Autor: Ryu Murakami
Titlu: Ecstasy
Editura: Polirom
anul apariţiei: 2007 (ediţia originală 1993)
nr. de pag.: 325
preţ: 27 RON (site-ul editurii, 10-12 RON anticariate)
traducător: Mihaela Butnariu

E greu să începi o recenzie la această carte. Aş putea folosi semipreparate de genul: sexualitate deviantă, sado-masochism, droguri, exces de droguri, violenţă, sclavi, stăpâni, ménage à trois. Voi începe cu un citat pe care îl putem interpreta în mai multe chei, luat ca entitate separată şi nu ca o parte componentă a romanului.
O explozie de lumini şi culori, în care se regăseau şi petele într-un spectru de la galben la roşu, şi pudra de sidef, aurie şi argintie. Ce frumos!  mi-am zis o clipă. Nu mă durea nicăieri , ci doar simţeam ceva sâcâitor în mucoasa nazală, ca un nucleu al durerii. De acolo a ajuns la tâmple şi apoi s-a răspândit ca un fulger în tot corpul, cu o asemenea forţă încât de-abia mai puteam respira. Simţeam cum îmi străbate pielea nelăsând nici o părticică  neacoperită.

Poate e un trip, poate că Murakami are o imaginaţie formidabilă creând astfel de imagini, dar mai bine rămânem la nivelul posibilităţii.

Cea mai mare parte a romanul se petrece în timpul relatării poveştii tinerei stăpâne Keiko Kataoka, o japoneză seducătoare, care preia uneori şi rolul naratorului. Murakami face trecerea de la nararea masculină la cea feminină extrem de fin, ca un chirurg plastician. Aceasta este foarte bine descrisă de iubitul ei din liceu care afirmă despre această gheişă a sado-masochismului sexual următoarele:

Ai stofă de târfă, Keiko, aşa îi spusese iubitul ei. Şi continuase: Nu o prostituată ieftină, care se vinde pentru câţiva bani, ci o târfă capabilă să declanşeze războaie, care poate să-şi urmărească în acelaşi timp şi plăcerea şi interesul financiar.

Celelalte două personaje ale acestui triunghi isoscel sunt Reiko, o actriţă plecată la Parisşi Yazaki, un regizor de musical-uri, cel mai greu de intuit personaj al romanului. Acesta e când vagabond, când client al unor restaurante exclusiviste, când dealer şi consumator. Cele două femei sunt pe rand a treia latură a acestui triughi, cea inegală cu celelalte două, în care Yazaki îşi păstrează poziţia. Ei acţionează precum o reţea, folosindu-se de droguri în special doze considerabile de ecstasy pentru a atrage în jocul lor o latură, care, doar aparent se integrează acestei forme geometrice.

Cea mai bună metodă să transformi pe cineva într-un masochist este să-i provoci un acces de nebunie care să-i blocheze toate senzaţiile. Cu alte cuvinte, masochistul este o fiinţă care îşi doreşte să fie dominată complet, ca un bebeluş care depinde în exclusivitate de mama lui.

Evoluţia personajului narator, care reprezintă mingea de ping-pong pentru cei trei este una descendentă, de la consumul pentru a da un gust mai bun berii Corona, până la activităţi umilitoare desfăşurate pentru cei trei. Fiind un joc asiatic, acesta este foarte rapid, abilitatea şi îndemânarea de a manevra psihicul uman fiind atuurile lui Keiko Kataoka, personajul meu preferat din romanul lui Ryu Murakami.

Era primul drog pentru mine, căci nici măcar nu fumasem marijuana vreodată. Când am prizat cu ambele nări cele două dare de cocaină, am avut impresia că că mi-a picurat cineva scântei de gheaţă în sinusuri şi în laringe. Nişte scântei scurte şi rapide, ca acelea care provoacă aprinderea la un motor, o senzaţie de arsură la rece, precum cea provocată de gheaţa carbonică. Simţeam cum acel frison îngheţat îmi paralizează mucoasa nazală şi laringel, topindu-le parcă, pentru ca mai apoi să raspândească în tot corpul.

Auzind cuvântul apogeu, gândul m-a dus la orgasm. De fapt, nu doar cuvântul apogeu, ci şi celelalte cuvinte căpătau, în gura ei, o conotaţie erotică. Şi mai ciudat mi se părea că undeva în mintea mea se trezise la viaţă acest termen, erotic pe care nu-l foloseam niciodată. Oare era posibil ca un cuvânt uitat, care-şi pierduse interesul pentru mine să revină la viaţă datorită unei persoane sau unei întâmplări? La fel se petrecuse şi cu cuvântul disperare. În urmă cu câteva zile, când ascultam vocea femeii, înregistrată pe  robotul telefonic îmi reveise brusc în minte acest cuvânt, ca şi cum aş fi scos la iveală dintr-un dulap o jucărie plină de praf.

Am simţit dintr-o dată dorinţa impetuoasă de a mă prosterna la picioarele acestei femei. Era o dorinţă pe care o resimţeam atât de viu. Oricât aş fi vrut să-mi neg realitatea, şi asta mă deprima atât de tare, încât îmi venea să plâng ca un copil încuiat afară, în frig şi în întuneric. Dorinţa asta mă trăgea în jos. Simţeam că mă va arunca undeva departe de mine, de unde num ă vor putea salva nici mama, nici tata, nici colegii, nici măcar Keiko Kataoka, nimeni.

Nu lipsesc nici o serie de referinţe la viaţa politică de la acel moment şi la ideea de patriotism şi emigrare.

Ascultă, Miyashita, nu ţi se pare că nu e totuna să fugi dintr-o ţară din Europa de Est ca să pleci în exil la New York şi să vorbeşti de exil când trăieşti în Japonia? A te exila înseamnă  a renunţa la ţara ta şi a simţi un fel de datorie faţă de ea, un anume dor de casă. Eu cred că tocmai faptul că nu am această slăbiciune îmi dă puterea de a-mi vedea de viaţa mea aici, în Tokio.

Aparenţa de ruletă rusească în alegerea sclavilor sexuali şi a drogurilor folosite este o temă des întâlnită în roman, foarte bine schiţată de următoarea replică:

Nu contează cui te confesezi. E suficient să te aprobe cineva. În rest poate fi o marionetă, o statuie sau o miniatură a lui Buddha. N-are nici o importanţă cine e.

Cu toate că romanul este extrem de explicit şi în ceea ce priveşte consumul de droguri, dar şi din punct de vedere al devianţei sexuale de tip sado-masochist, scriitorul japonez îl descrie cu o asemenea forţă lirică încât oroarea se transformă în frumuseţe (Lire).

Această frumuseţe pare cel mai clar exprimată în comparaţia dintre trip-uri şi contactul picioarelor cu apa mării pentru prima dată, sau, completez eu după o lungă perioadă de absenţă a acestui sentiment/contact.

şi, din dorinţa de a nu părăsi acel paradis minunat, înghiţeam câte o pastilă şi încă  pastilă. E la fel ca senzaţia aceea minunată pe care o ai când pentru prima dată , intri cu picioarele în apa mării şi te laşi mângâiată de de atingerea valurilor. Nu-ţi vine să renunţi la ea.

Cu toate aceste argumente, nararea este una în care imperativul lipseşte cu desăvârşire, ea realizându-se în aşa fel încât echilibrul dintre narativ, psihologic şi monolog interior sau exterior să se păstreze. Poate fi luat şi ca un mic glosar al efectelor drogurilor.

Lectură plăcută!

Leave a comment

Filed under recenzii de carte