Tag Archives: secolul XX

câteva zile însoțit de pavese (I)


PEISAJ (IV)

Cei doi bărbați fumează pe mal. Femeia care înoată fără a tăia apa, nu vede decât verdele din orizontul ei îngust. Între cer și plante se întinde apa prin care lunecă femeia fără corp. Pe cer se așează norii ca încremeniți. Fumul se oprește în aer.

Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde o strivim cu trupul. Nu mai de-a lungul apei altă greutate. Noi singuri simțim țărâna. Poate trupul ei lungit, cufundat, simte cum nesățiosul frig îi soarbe căldura membrelor scăldate în soare și o topește de vie în verdele nemișcat. capul ei nu se mișcă.

Era întinsă și ea, unde iarba e plecată. Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braț și privea în iarbă. Nimeni nu sufla. Mai stăruie în aer acel prim clipocit cu care a întâmpinat-o apa. deasupra noastră stăruie fumul. Acum a ajuns la mal și ne vorbește, corpul ei înnegrit ce picură răsare dintre trunchiuri. Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei -răgușit și limpede, este glasul dintâi.

Ne gândim lungiți pe mal, la acel verde mai întunecat și mai răcoros în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi se aruncă sfredelind apa și traversează, descoperindu-și umerii când își întinde brațele înspumate, verdele nemișcat.

(Traducere: Mara Chirițescu, Humanitas, Cesare Pavese, Poezii, 2008)

Leave a comment

Filed under rubrica poetică

pessoa/alvaro de campos


***

Începe să fie miezul nopții și să se așeze o tihnă
Pe toate lucrurile suprapuse,
Pe diversele etaje ale acumulării vieții…

Nu s-a mai cântat nici la pianul de la etajul trei…
Nu se mai aud nici pașii de la etajul doi…
Iar la parter radioul a tăcut și el…

Totul va adormi…

Eu rămân singur cu întreg universul.
Nu vreau nici să mă duc la fereastră:
Dacă privesc, peste tot sunt stele!
Ce mari tăceri majore se află în înălțimi!
Și cât de anticitadin este cerul!

Ceva mai devreme, retras,
În interiorul unei dorințe de a nu fi retras,
Ascultam temător zgomotele străzii…
Un automobil! -foarte rapid!-

Cele două perechi de pași conversează îmi vorbesc…
POcnetul brusc al unei porți închizându-se îmi face rău…

Totul va dormi…

Numai eu veghez, ascultând somnolent,
Așteptând
Ceva înainte să adorm…
Ceva…

9/8/1934 (traducere Dinu Flămând, editura Humanitas Fiction,Fernando Pessoa, Opera Poetică 2011)

Leave a comment

Filed under rubrica poetică

Pe Ryu Murakami nu mi l-aş dori printre prieteni…



TitluPiercing

AutorRyu Murakami

EdituraPolirom

Anul apariției: 2009 (1994, ediţia originală)

Număr de pagini: 207

Preț estimativ: 25 lei

Traducător: Mihaela Butnariu

 

Avem de a face cu un alt thriller psihologic marca Murakami Ryu. Ăsta e genul de om pe care nu mi l-aş dori niciodată prieten, dar cărţile lui pur şi simplu le devorez. Ca o paranteză, nici pe Kafka nu mi l-aş fi dorit prieten. Asta îmi dă ideea de a alcătui un top al scriitorilor favoriţi pe care nu aş dori să îi am printre prieteni.

Piercing nu este o carte despre arta tatuajelor şi a piercingului, ci mai degrabă titlul reprezintă un simbol, un simbol al durerii de scurtă durată la nivel fizic, dar care persistă mental pentru totdeauna.

Kawashima Masayuki este personajul principal, un japonez cu o carieră strălucită în domeniul de media & publicitate, dar cu un pronunţat caracter patologic dobândit în copilărie din relaţia cu mama sa, dar şi cu alţi copii la orfelinat, după ce se hotărâşte să scape de iadul de acasă.

Când era mic, ca să scape de durere şi de spaima provocate de bătăile repetate ale mamei lui, se autosugestiona că nu el era cel lovit în momentul acela şi astfel reuşea să nu mai simtă durerea.

Taku-chan îşi iubea iepuraşul mai presus de orice, iar seara se ruga de îngrijitoare să-l lase să doarmă cu el în braţe. Într-o zi, chiar sub ochii lui Kawashima, Taku-chan, care până atunci se jucase cu iepuraşul, mângâindu-l  cu gingăşie, l-a apucat dintr-o dată de urechiuşele încă fragede, s-a ridicat în picioare şi l-a izbit cu putere de caldarâm.

Această ultimă imagine o percep extrem de poetic, un iepure zdrobit de caldarâm. Nu mă întrebaţi de ce. Ştiu doar că mintea şi sufletul meu funcţionează diferit decât mintea şi sufletul altora.

Avem de a face cu mai multe simboluri. Murakami insistă foarte mult pe spărgătorul de gheaţă, pe care îl împrumută din filmul Basic Instinct. La fel ca şi piercingul, acest spărgător simbolizează acea moarte violentă, pe care Murakami o prezintă obsesiv. Personalitatea întunecată a lui Kawashima este cel mai bine reprezentată atunci când se naşte îl el un instinct primar opus celui părinte-copil. Personajul are un moment în care vrea să înfigă spărgătorul de gheaţă în propriul copil. Găsim o patologie ereditară, caracteristică întregului microroman. Toate personajele par a fi copii la o scară mai mare sau mai mică a lui Kawashima: soţia, prostituatele întâlnite, tovarăşii de joacă de la orfelinat din amintirile personajului. Astfel, Kawashima devine un exponent al copiilor maltrataţi de părinţi şi, care este pregătit să devină agresor pentru a avea un tablou complet.

Kawashima ajunsese să se considere un exponent al acestor copii maltrataţi de părinţi. Un exponent al copiilor deveniţi nişte puncte nesemnificative în diorama întunecată, un martir care-şi înfrunta inamicii gigantici doar cu un spărgător de gheaţă în mână.

Părul, bătut de vântul îngheţat şi puternic, îi stătea vâlvoi, sârmos, dinţii îi clănţăneau în gură, nasul îi curgea, ochii îi clipeau necontenit şi îi dăduseră până şi lacrimile.

Financial Times scria despre microromanul lui Murakami că este echivalentul unui film horror de o intensitate obsesivă. Intriga este bine dozată, iar finalul este deschis. Pentru a vă deschide apetitul pentru acest volum, vă mai dau un citat şocant. Este replica mamei către fiul ei, rememorată de Kawashima.

Eşti un copil ciudat. O să ajungi nebun când o să creşti mare. Ştiu asta pentru că am avut un coleg de clasă ca tine. Am fost la el la spital doar o dată. Băiatul ăla îşi petrecea tot timpul într-o cămăruţă fără ferestre  şi (…) stătea cu urechea lipită de perete ascultând o voce, pe care numai el o auzea”

Nota cititorului: 9

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

o calatorie cu metroul cu…pessoa


Eu nu cint noaptea caci oricum in cantecul meu
Soarele pe care il cint va sfirsi prin a deveni noapte.
Eu nu ignor ceea ce uit
Cint numai ca sa-l uit.

Ce n-as da eu sa pot suspenda, fie si doar in somn,
Apolinicul curs, si ma descopar,
Chiar daca nebun, geamanul
Unei ore nepieritoare!

2 9 1923

Traducere Dinu Flamand
editie Paralela 45, 2004

Leave a comment

Filed under poezie

Tăticul lui H. Murakami


Titlu: Amurg

Autor: Osamu Dazai

Editura: Polirom

Anul apariției: 2008, ediția originală 1947

Număr de pagini: 212

Preț estimativ: 10 lei

Traducător:  Angela Hondru

 

Se întâmplă un fenomen ireversibil între mine, ca cititor și literatura japoneză de secol XX. Chimia lucrează intens pe această cale. Chiar pe coperta I a romanului lui Osamu Dazai apare o informație foarte prețioasă publicată în The Guardian: Osamu Dazai este profesorul la a cărei școală s-a format Haruki Murakami. Informația este cu atât mai prețioasă, cu cât zilele acestea, Haruki Murakami este anunțat pe lista favoriților la Nobel.

Amurg este un roman scris la persoana I, având un narator feminin, în persoana lui Kazuko, o femeie de 29 de ani, provenită dintr-o familie aristocratică. Deși un roman biografist, acesta este unul în care blândețea peniței pune în umbră ororile războiului, consumul de droguri și adulterele din lumea artiștilor.

După cel de-al doilea război mondial, societatea japoneză face tranziția de la monarhie spre capitalism, idee care ucide până și dorința unei revoluții.: Revoluția și dragostea sunt cele mai grozave și mai plăcute lucruri din lum, fapt de care ne-am dat seama  după ce am gustat din strugurii acri ai minciunii pe care ni i-au oferit bătrânii înțelepți.

Totuși, apare regretul dispariției ultimului mohican, al ultimului bastion aristocratic în viziunea naratoarei: Am considerat că mama este ultima dintre cei care-și sfârșesc viața frumos, dar trist, fără să lupte cu nimeni, fără să urască sau să trădeze pe cineva. De-acum înainte, astfel de oameni nu mai aveau ce căuta pe lume. Cei care mor sunt frumoși.

Revoluția capătă un simbol neașteptat, creionând practic cele mai frumoase pagini ale romanului. Pierderea mamei, răpusă de boală, pierderea fratelui, care s-a sinucis, indiferența bărbatului pe care îl iubește, toate acestea sunt salvate de apariția unui copil născut doar din dragostea lui Kazuko și de un gând insolit: Pentru mine, înfăptuirea proprie revoluții înseamnă să dau naștere copilului conceput cu bărbatul pe care-l iubesc și să-mi cresc apoi copilul cum se cuvine. (…) Îmi doresc mult ca soția ta să-mi țină copilul în brațe măcar o dată.

Leave a comment

Filed under recenzii de carte

publicitate & dragoste neîmplinită


Titlu: 13.99 lei (original 99 francs)
Autor: Frédéric Beigbeder
Editura: Trei
Anul apariției: 2011
Număr de pagini: 270
Preț estimativ: 14 lei
Traducător: Marie-Jeanne Vasiloiu

Prenumele meu este Octave şi mă îmbrac de la APC. Lucrez în publicitate: ei da, poluez universal. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care nu o să le aveţi niciodată. Cer veşnic albastru, gagici care nu-s niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată în Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. CÂnd veţi reuşi, economisind la sânge, să vp trageţi maşina visurilor voastre, cea pe care am promovat-o în ultima mea campanie, eu o voi fi trecut deja demodate. (…) Vă droghez cu noutatea, iar avantajul noutăţii este că niciodată nu rămâne nouă.

Oare acest anunţ ar trebui postat în faţa oricărui supermarket în care intrăm? Oare un mesaj dintr-o carte mai poate avea astăzi impact asupra unui om obişnuit?
Această carte, aparent una superficială, scrisă poate pentru a face bani, creează senzaţia de deja-vu, care de cele mai multe ori mă deranjează. Aici, surprinzător acest lucru nu se petrece.

la finala Cupei Mondiale, nu Franţa a bătut Brazilia, ci Adidas a bătut-o pe Nike. (între timp Nike a înghiţit şi Franţa, însă Franţa nu va mai înghiţi curând naţionala carioca.

Ceea ce le conferă atâta aroganţă comunicatorilor bronzaţi e certitudinea că sunt la adăpost: se tem mai mult de crahurile bursiere decât de crash-urile aeriene. (vezi cine au fost cei care au murit la accidentul de la Smolensk 2010/ latura profetică a lui Beigbeder?! )

Cunoaşteţi diferenţa dintre bogaţi şi săraci? Săracii vând droguri pentru ca să-şi cumpere Nike, iar bogaţii vând Nike pentru ca să-şi cumpere droguri. (Literatura Mileniului al III-lea poate fi deci denumită deci Literatura încălţată cu Nike).

Ce este fericirea? Este nisipul alb, cerul albastru, apa sărată. Apă, Aer, Viaţă, cum zicea Perrier. Fericirea înseamnă să intri într-un afiş Perrier, să devii o reclamă pentru Pacific, cu faimoasa urmă de picior gol ieşită din mare, care se evaporă imediat de pe pontonul fierbinte. (câţi nu am câzut măcar o dată în această capcană, câţi nu cădem de fiecare dată în această capcană?)

Beigbeder creionează un personaj aparent imposibil. Un romantic incurabil, un consumator de zăpadă, un individ care conştientizează răul pe care îl face publicitatea omenirii, fiind subtitutul războiului rece.

Pentru a aduce omenirea în sclavie, publicitatea a ales surdina, supleţea, persuasiunea. Trăim în primul sistem de exploatare a omului de către om, împotriva căruia până şi libertatea este neputincioasă. În schimb, el mizează totul pe libertate, asta e cea mai mare găselniţă a lui. Orice critică îi conferă rolul pozitiv, orice pamflet întăreşte iluzia toleranţei sale mieroase. Vă supune cu eleganţă. Totul e îngăduit, nimeni nu vine să te pocăiască dacă dai totul cu cracii-n sus. Sistemul şi-a atins scopul: însăşi nesupunerea a ajuns o formă de supunere.

Pe lângă tema publicităţii, romanul numit în varianta originală 99 de francs este şi o carte despre dragostea neîmplânită. Octave transformă pasiunea pentru o prostituată în soluţia pentru a o uita pe fosta lui iubită, care între timp a şi născut un copil.

Dragostea nu are nimic de-a face cu inima, acest organ respingător, un soi de pompă, gâlgâind de sânge. Dragostea îţi strânge mai întâi plămânii. N-ar trebui să spunem mi s-a frânt inima, ci mi s-au înnăbuşit plămânii. Plămânul este organul cel mai romantic: toţi amanţii se pricopsesc cu o tuberculoză; nu e o întâmplare că Cehov, D.H. Lawrence, Frederic Chopin, George Orwell (…) au murit din pricina acestei boli. (…) Mai mult, aflaţi că Dama cu Camelii nu a decedat în urma unui infarct miocardic; această pedeapsă este rezervată ariviştilor stresaţi, nu sentimentalilor fără leac.

De ce romantismul ne face să fim atât de stânjeniţi? Ne e ruşine de emoţiile noastre. Ne ferim de patos ca de ciumă. Nu este de dorit glorificarea uscăciunii. (Aici subscriu 100%.)
Când o femeie însărcinată se sinucide, asta înseamnă doi morţi cu preţul unuia singur, ca la promoţiile de detergenţi. (Aici cele două teme enunţate sunt exprimate în cel mai cinic mod cu putinţă / ne place place place).

În final, motivul pentru care nu am ajuns eu copywriter, prin referinţa din Cioran. După referinţa din Eliade a lui Pascal Bruckner, a fost o a doua surpriză la întâlnirea cu francezii contemporani.

Când Cioran scria: Visez o lume în care ţi-ai da viaţa pentru o virgulă, bănuia oare că vorbeşte de lumea copywriterilor?

1 Comment

Filed under recenzii de carte