Kafka din Copou face o vizită la Berlin

Autor: Gabriel Andronache
Titlu: Ich Bin EIn Berliner
editura: Herg Benet
anul: 2011
nr. de pag.: 121

Îmi place să cred că încă se mai scrie proză de calitate şi în România. Sunt convins că printre noi există prozatori tineri foarte talentaţi şi dispuşi să muncească pentru a transmite un mesaj propriu calitativ. Cu aceste deziderate am pornit în lecturarea cărţii ‘Ich Bin Ein Berliner’, scrisă de ieşeanul Gabriel Andronache.

Acest microroman este rodul unei acumulări de douăzeci şi doi de ani în ceea ce priveşte blazarea funcţionarului român, care nu are nicio perspectivă de promovare, dar nu are nici curajul de a merge într-o schimbare până la capăt. Practic, D., personajul lui Andronache poate fi redus la următoarea descriere:

În demersul său de economisire a resurselor, D.  mergea până la a rosti propoziţii reduse, cuvinte pe trei sferturi, interjecţii deseori greu descifrabile. Existau perioade de lungi în care toată relaţia verbală a lui D. Cu exteriorul se rezuma la un mormăit la care schimba doar tonalitatea, în funcţie de dispoziţia în care se afla.

Berlinul nu este decât o definiţie pentru necunoscut, dar şi pentru necunoaştere. Într-o oarecare măsură, pentru a-mi justifica titlul, voi afirma că Berlinul lui Andronache seamănă într-o oarecare măsură cu America lui Kafka. Practic, prin intermediul personajului său, Andronache creionează acel oraş în care, orice funcţionăraş fără aspiraţii, şi-ar dori să locuiască. De fapt, consider că acesta e de fapt Berlinul la care D. se gândise iniţial, acel Berlin care seamănă cu America lui Kafka.

Un lac înconjurat de o jungşăurbanăera de neconceput.D. stabilize şi mărimea populaţiei, care ar fi trebui să crească de la 350.000 de locuitori, câţi erau în prezent, la 1 milion. Această cifră i se părea ideală pentru un oraş care să nu fie nici o metropolă sufocantă prin dimensiunile enorme, nici cufundată în mediocritatea provincialismului. Noul oraş ar fi avu8t  5-6 canale de televiziune care să emită  permanent, nu doar şase-şapte ore pe zi, cât emiteau cele trei posturi actuale.

Anosta viaţă din oraşul de provincie a lui D. se modifică brusc real/mental – aici fiecare hotărăşte dacă vizita la Berlin se petrece doar în mintea personajului – când acesta găseşte o iustrată.

D. fu intrigat de o carte poştală alb-negru, înfăţişând o stradă în lumina unui soare blând de toamnă. O întoarse şi citi pe spate un înscris în româneşte, ‘Toate gândurile de bine din Berlin – 15 septembrie 1980’.

D. îşi făcuse un obicei de a privi în fiecare seară ilustrata dinBerlin. Mica imagine a cochetei străzi oferea prilejul unei relaxări îndelung aşteptate peste zi. Pentru D., Konig Strasse devenise un refugiu bine camuflat bine camuflat în faţa avalanşei de grobianism care se revărsa cotidian peste capul său.

Andronache introduce acele clişee, care sunt unanim acceptate la noi în privinţa nemţii. Unele dintre ele sunt chiar savuroase, precum cel ales mai jos:

Recunoscu Wolkswagenul Passat al lui Dieter Mansen, harnicul mechanic care îşi aştepta clienţii mereu volubil şi binevoitor. Când începea însă lucrul la vreo maşin, Dieter devenea sobru şi précis în mişcări fixând termene exacte de finalizare a reparaţiilor, întotdeauna respectate.

Ruperea de banal, de cotidianul provincial, aduce cu sine cea mai kafkiană scenă, o scenă parcă desprinsă din Castelul lui Kafka. Cu toate acestea, imaginea este perfect aplicabilă societăţii noastre, care adesea ne-a dovedit că cel mai uzual derapaj este manifestarea nebuniei. Autorul nici nu minează, nici nu exagerează această scenă.

D. îi smulse creionul din mână şi-l rupse în două,  aruncându-l în coşul plin de hârtii. Bărbatul plescăi nemulţumit, scoţând calm, din sertar, un alt creion chimic, identic cu primul. D. îl privi stupefiat, apoi luă câteva dosare de pe masă şi le aruncă pe geam, după care se urcă pe birou, călcând în picioare tot ce nimerea. Femeia cu sandvişul puse mâna pe telefon şi formă un număr scurt. Aproape imediat D. Era împins în stradă, în spatele său fiind trântită uşa grea a Instituţiei.

După această imagine, acţiunea se mută în Berlin. Aici personajele primesc nume. Aici se caută personajul nostru, aici crede că îşi poate lărgi orizontul sau limitele. Viaţa lui pare a fi legată de Konig Strasse.

Pentru el, viaţa reală se afla acolo, pe acea stradă, unde lucrurile erau rânduite într-o succesiune simplă,  lipsită de ornamente multicolore. Konig Strasse avea rolul de-l elibera de reyiduurile toxice acumulate în anii de trai zbuciumat, fără sens. Îngropat sub greutatea unei masive avalanşe de trivialităţi.

Dar, şi aici vă invit să citiţi cartea, lucrurile nu vor evolua în acea direcţie în care personajul nostru şi-ar fi dorit. Mă opresc aici cu citatele, dorind a lăsa cititorii să desluşască cheia finalului.

Un microroman de citit în metrou, în tramvai, acasă pe canapea, la serviciu sau nu, la coada de la Carrefour sau Real, un roman care îl plasează pe autorul său mai aproape de vecinul de mai la nord, Max Blecher.

Gabriel Andronache reuşeşte în cele o sută douăzeci de pagini să creioneze un diagnostic al funcţionarului român, care în lipsă de alte ocupaţii încearcă, mental sau nu, să îşi creeze blazarea pe alte meleaguri. Poate în Berlin…

Tricotul roşu, Sonatina lui Diabelli & Magnolia

Titlu: Moderato Cantabile
Autor: Marguerite Duras
Editura: Albatros
Anul apariției: 1974 (1958, ediţia originală)
Număr de pagini: 96
Preț estimativ: anticariat sau ediţia 2006 a Editurii Cartier (Republica Moldova)
Taducător: Alexandru Baciu
Redactor de carte: Cornel Cristescu

În general, o situaţie ternă dintr-un roman, fie el şi microroman se decongenstionează printr-un paragraf de genul acestuia: Un tânăr sosi alergând la intrarea cafenelei, cu un aparat de fotografiat în bandulieră, şi-l fotografie astfel: cum stătea surâzând. La străfulgerarea magneziului, se văzu că femeia era tânără încă şi sângele îi cursese şiroaie din gură şi se prelinsese şi pe chipul bărbatului pe care o sărutase. În mulţime, cineva spuse: – E dezgustător, şi plecă.

Practic, o lecţie de pian, o profesoară frustrată, un copil încpăţânat şi o mamă nesigură deschid tabloul unui roman static. Singurul element dinamic îl constituie dialogul dintre mamă, o femeie dintr-o societate înaltă pe numele său Anne Desbaresdes şi un bărbat, Chauvin, un individ aparţinând proletariatului.

Idila lor porneşte de la o crimă, pe care Anne ţine neapărat să o înţeleagă în cele mai absconse amănunte. Practic, microromanul poate fi tratat şi ca o piesă de teatru cu doi actori şi cu foarte multe elemente de decor: lecţia de pian, copilul, fabricile, carafele cu vin, patroana lucrând tricotul roşu, magnolia din pieptul Anne Desbaresdes, bulevardul Mării, radioul dat foarte tare şi bineînţeles stilul Moderato Cantabile.

Dacă ar fi să comparăm cartea Margueritei Duras cu o transmisie TV sportivă, am conchide că evoluţia celor două personaje se desfăşoară în slow-motion. Relaţia lor porneşte încet, urcă hiperbolic şi se stinge ca şi cum nu ar fi existat. Fiecare dialog,  fiecare emoţie este ca o repetare la infinit a Sonatinei lui Diabelli.

În timp ce invitaţii se vor duce de-a valma în marele salon de lângă sufragerie, Anne Desbaresdes va dispărea, va urca la primul etaj. Va privi bulevardul prin fereastra marelui coridoral vieţii ei. Atunci, bărbatul va fi plecat. Se va duce în cameră copilului, se va trânti pe podea, lângă pat, fără să îi pese de magnolia pe care o va zdrobi între sâni. Şi nu va mai rămâne nimic din ea. Şi în timpii sacri ai respiraţiei copilului, va vomita acolo îndelung hrana străină pe care a fost obligată s-o ia în astă-seară.

La apariţia acestui roman, în 1958, Claude Delmont scria în ediţia din 2 februarie a jurnalului L’Heure de Paris următoarele: Ceea ce Marguerite Duras a încercat şi reuşit cu ultimul său roman este o carte în care gesturile şi cuvintele, nevrând să spună decât ceea ce spun, îşi denunţă imediat transcendenţa. Te gândeşti, citind-o, la cărţile magistrale în care, printr-o misterioasă osmoză, fiece eveniment ne atrage în lumea ideilor. Te gândeşti la Proust şi Melville.

 Alte citate ce mi-au atras atenţia: 

Totuşi, spuse Anne Desbaresdes ajungând pe bulevardul Mării, ai putea să ţii minte o dată pentru totdeauna: Moderato înseamnă moderat, şi cantabile înseamnă cântând, e simplu.

Poate au vorbit despre situaţia politică, despre primejdiile unui război sau despre ceva cu totul diferit decât orice s-ar putea imagina, despre tot, despre nimic.

 Este lăsată în pace. Înfulecarea raţei începe. Grăsimea ei se va topi în alte corpuri. Pleoapele închise ale unui bărbat de pe stradă tremură de atâta răbdare consimţită. Trupul său istovit e înfrigurat şi nimic nu-l poate încălzi. Buzele au rostit din nou un nume.

Bonus Sonata lui Diabelii: